October 21, 2013

oare doar doare?

Trec prăfuit pe lângă o reclamă ce are în prim plan o brichetă și pe fundal o farmacie. Calc în paradoxuri ce-mi rămân lipite adânc pe tălpi. Erau vremuri când m-aș fi oprit si aș fi încercat să-mi scutur bocancii, acum doar prefer să mut pietricele dintr-o parte în alta și mă bucur când le trimit în colțuri ce doar îmi gâdilă pașii. 

Mai găsesc metafore chiar și în pahare cu sirop, nu mi-am pierdut ochii și încă nu m-am pierdut. Cu simțul tactil nu mă mai pot însă mândri ca pe vremuri, furnicăturile se blochează nu de puține ori între firele de păr, fie ele blonde sau șatene. Generez și regenerez în continuare clorofilă. Refuz, ca și în alte dăți, să-mi trag pelerina, iar ploaia de rouă mi-ar putea turna curând chiciură în seva brută. Eh, cine mai are nevoie de boboci? Sunt la tot pasul și lumea a început să-i și numere. 

Flutur cu o mână un steag revoluționar, îmi bat cu cealaltă joc de istoria recentă, iar când le folosesc pe amândouă îmi pierd din echilibru. Lumea se schimbă și schimbă, iar eu tot la locul meu nu stau. N-am stare de mine și mă simt în stare de cu totul altceva. 

Un salt, altul, un genunchi însângerat, o palmă zgâriată, o nouă săritură. Iar mi-am mușcat din pumn. Capitulez doar când se sună de intrare. Până atunci promit să țopăi prin caligrafie, prin caietele pătate în băltocile de călimară și autodictări, chit că nu ne vedem în toamnă.  

Scrie-mi ce vrei în carnet, dar nu uita să mă trezești când mi-e lumea mai dragă. "Doare, Seb, doare?"


July 25, 2013

decalog de profil

Suntem reprezentanții generației care își poartă tâmplele grizonate cu mândrie și își îmbracă vorbele cu arhaisme sarcastice.

4. Cu fiecare videoclip care ne dispare din playlist ne îndreptăm către noi răsărituri, purtând în spate titluri depășite.

7. Avem senzația că am crescut alături și de fapt nu facem decât să mimăm nostalgia.

3. Citim pe rând, în rând, aceleași fraze reformulate la nesfârșit și ne prefacem că deținem puteri revelatoare.

9. Nu mai întoarcem voit capul pe drum, efectul involutar ne răpune și cădem pradă unei imaginații creatore.

1. Ne plictisim cu idei nespuse noilor veniți, prea mult răzgândite în oglindă, de unde și miopia prematură a comunicării.

2. Apelăm des la pagina de rebus, la anecdote universal valabile. Uităm cum e să ne privim liniștiți și să ne adresăm prin limbaje nonconformiste.

10. Ne-am rătăcit prin vecini pastelul din obraji și refuzăm să revenim asupra romanelor începute, emițătoare de miresme complementare.

8. Iubim animalul din animale. Ne ferim de animalul din noi și ne sperie zgârieturile celor nedomesticiți de timp.

6. Stăm cu ochii pe premiul cel mare. Ne-am pierdut abilitatea de a ne împărți privirea în patru și de a ceda câte un sfert fiecărui mim neobosit.

5. Ne e frică de mâinile care ne vor pune înapoi pe circuit. Accelerăm pe același 8, pe aceeași bandă cu un singur sens, oprim numai la roșu și ne cenzurăm plictiseala cu scărpinături recursive.

July 4, 2013

penaj - miraj, viraj - picaj

Voci ce îmi spun că-i ne-nțeles
De ce și unde te-am ales,
Doresc acum să fiu și franc
Să ies cu totul din el banc.

Respir adânc, inspir pe nas
Și beau alean un simplu pas.
"Nimic nu-i pus în ramă gol
Sunt eu și ea, în vis, parol".

Despart în nori un cerc voios
M-apuc de el și-l mint haios.
Te-așez în rotocol, c-un flutur,
Alerg și brusc invoc un huzur.

"Aș, nu-i al meu, e întâmplarea",
Îmi zic pe loc ș-adulmec marea.
Mai trag un fum, pășesc spre foc:
"Sunt pașii ei, i-a pus la loc".

Planez cu briza-nfiptă în ochi
Mă scotocesc și dau de vechi
Cuvinte, frunze, vorbe-n vânt.
Le-aleg și prost încep un cânt.

June 25, 2013

ingratulat

A trebuit ca ani de valuri să-mi izbească repetat tâmplele pentru a înțelege în sfârșit de ce scârțâitul nu are linie melodică.

Nu am reușit să-mi dezlipesc urechea de inimi și credeam cu tărie că mai normal decât m-am învârtit nu e posibil. Am ajuns însă la reprezentații ce mi-au adus coregrafia în pragul banalului. Am trecut pe rând prin rolul magazionerului, al sufleorului, al luministului, al figurantului, al episodicului și în cele din urmă al principalului. O succesiune ce la prima vedere bate perfectul, deschide ochii către aplauzele publicului. Greșit, e doar mirajul unui doritor al plăcerii singulare, al satisfacerii de sine, al luptătorului unicelular pentru el.

Așa cum era de așteptat, nu am prins mărul din cădere, în ciuda reflexelor și al simțului intuitiv cu care îmi place să mănânc de pe jos. Refuzul de a mă încrede într-o realitate de a cărei existență știam m-a adus în cele din urmă în regresul ce avea să-mi lumineze parțial palmele. Nou promovat la gradul de retrograd, am călcat în picioare orbitorul reflector și am parcurs etapele inverse formării. Ajuns în întuneric, am căutat cu privirea umbre de lumină, siluete spre ale căror tresăriri să-mi urnesc umerii. Pierdut, confuz, lucid, aievea, fericit, am ajuns în fața oglinzii în care am probat primele costume. Am ales frânturi din fiecare și le-am potrivit pe mine. Am retușat cu grijă carnea care aducea cutele și am încăput în cele din urmă în mozaicul contrastant cu bezna din jur.

Am avut nevoie drumuri dus-întors, de o ascensiune falsă și de o retrogradare cinstită, de mâinile mele pe altele și de mâinile altora pe mine, de izbiri repetate de încăpățânări nejustificate, de mulaje sufocatoare, de binevoințe inutile, toate pentru a-ți puncta degetele:

Nu sunt al nimănui cât nu sunt nici al meu;

Nu merit nimic și nu am niciun merit;

Mă schimb și schimb fără voie;

Iert, dar nu mă iert;

Critic criptic, scriptic și atipic.


May 17, 2013

paginatură

M-ai întrebat amuzată de ce îmi folosec în continuare buzunarele și dacă am să ajung să-mi uit astfel bagajul vreodată. Răspunsul îmi zace prăfuit în obișnuință, în refuzul de a fi atras de proxima tentație. În ciuda unor momente în care tradițiile îmi condiționează bunul mers, am îmbrățișat cu ardoare noul și rare au fost momentele când recompensele au fost pe măsura entuziasmului. A mea gândire matematică, statistică, ține să-mi amintească neîncetat că teoremele există doar pentru a fi contestate. Am refuzat și o voi face în continuare să mă aliniez la logică, e prea puțin aidoma lumii. Aș paria numai pe mine și aș ieși în pierdere. În pierderea ta.

Întorc cu grijă fiecare pagină goală a colecției pe care o port alături numai pentru a avea ceva atârnat de mine. Albul simplu, nepătat, mă liniștește mult mai mult decât ar face-o orice zâmbet de șotron desenat stângaci de o fire fragedă. Țip la fiecare bucată de hârtie și mă rup odată cu ea. Îmi lipsește naturalețea cu care să pot face bulgări de cuvinte. Mina o folosesc arareori, dar niciodată nu renunț la pielea pe care scriu. O car cu mine, mototolită, pătată, amestecată, o las să se desprindă singură de suportul ce i-a găurit mintea. Iar când o va face, voi încerca s-o pun la loc, s-o leg de-o cicatrice, s-o așez în linie cu tot ce-i nativ. 

Nu există vânt să-mi împrăștie foile goale.

April 5, 2013

lost


"You are here", îmi clipește obsesiv lumina din jurul capului. Cum și de ce, sunt singurul deținător al întrebărilor fără răspuns. Mă uit agale în orizontul făr' de speranță și identific aleator trei uși. Una închisă, una deschisă și una inexistentă. La mijloc un dulap novice. Cumpăna nu mă acaparează și trag prea ușor o concluzie temporală.

Încerc să-mi îndepărtez gândurile în direcții de mult uitate, aducătoare de plăceri ieftine. Simt cum frigul îmi izbește în valuri oasele și îmi scutur dezaprobator mintea: "Ăsta nu era scenariul meu. Am ajuns în filmul altcuiva".

Ochii îmi poposesc în palme și acolo îmi găsesc încet, încet, explicațiile. Fantezia mea rătăcitoare, colorată într-un idealism rar, nu se potrivește cu chenarul oferit de o realitate neînțeleasă, rebelă, nebună. Nimic nu mai e ca în vis și absurdul îmi înlocuiește pe loc sângele fierbinte. Imagini trecute îmi animă cursorul prezent și aflu cu stupefacție că mă aflu într-o simplă eroare. Adio calcule, adio priviri languroase, adio călduri corporale. De aici încolo, numai miracolele mai au dreptul să alunece nestingherite. Omul deține păcate, e învolburat în propria-i natură, are sisteme ce se autosfidează, logica duetului nu se vrea a fi împlinită în dauna succesului deplin al individualului. E o problemă existențială a rasei ce și-a desemnat absolutismul ca fiind plăcere supremă.

Mă așez în poziția nefirească a neînțelesului și brusc îmi vine ideea ce mi-ar putea salva sclipirea. Tresar nehotărât într-un final la care nu am îndrăznit să  visez: "Am nevoie de o mantie nouă. Îmi place prea mult ce am cărat în spate până acum!".

March 23, 2013

grădina de om

Căldura pe care nu o regăsesc în jur îmi dă ciudatul sentiment că o "însuflețire înflăcărată cu accente de entuziasm" nu e chiar pleonasm. E iarăși ea. Paiața cu aere ludice de-o văd adesea plimbându-mi-se prin fața ochilor la cea mai mică distanță îmi joacă, ca întodeauna, feste.

- Ieși din oglindă! Scoate ce-ai în teaca minții și am să te cruț.

M-am obișnuit să întreb calcule fără sens, fac parte din menirea omului simplu. Cerul mi se pare mai noros, acum, cu lumina stinsă, dar cine sunt eu să judec coloritul unor păsări pe care le-am scăpat din colivie? Palmele îmi transpiră mai ceva ca în acea clasă primară când am aflat că vorbele pot fi țipate și altfel decât pe gură.

- Nedeslușitule, lașule, cât mai ai de gând să-ți vâri secretele în buzunarele necunoscuților? Se vede că ai fost crescut pe pat de flori.

Nu am s-o scot niciodată la vreun capăt de poveste cu astfel de personaje. Se tem că pe partea astea treaba e mai grea ca pe malul mării, cu bățul în mână. Dac-ar știi ei, brejii, cum se ajunge de la mic la filozof și de acolo la lună, nu și-ar mai cenzura gesturile patetice.

- E deja timpul liber și , cocoșat, tot acolo ai înnoptat. Unde ți-e capa de viteaz, diadema de proroc, unde-ți ții spada? De ce mai porți masca aia ruginită de oameni si vremuri?

Mă inspir, transpir, expir. Lutul îmi stă pe degete, strat peste strat. Pielea mi-a îmbătrânit subit, mi-a crescut pământ pe cap, dar cum altfel să stârnesc alergia la polen? Din dureri am învățat să ud flori.

March 18, 2013

incarcerat

Confort, liniste, obisnuinta, absenteism, rutina, toate dispar atunci cand ajungi brusc in bezna. Aici e locul in care nu-ti ramane decat sa te incalzesti cu propriul foc al mintii. Un singur lucru deranjeaza starea de aparenta sihastrie, faptul ca suntem oameni. Singuratatea cu propriile ganduri e pedeapsa incarceratilor. Rau e insa ca, odata ce te napadesc, vulnerabil si lipsit de sprijinul lumii, filmele noptii te ingheata in capul ce-ti devine astfel dusman.

 Nu e de ajuns ca simturile ti-au fost cenzurate, ca esti izolat si ca ti-a disparut stralucirea, mintea ta se joaca acum cu tine si nu e deloc prietenoasa. Si din toate custile in care ti-ai fi dorit vreodata sa ajungi, de a ta trebuie sa-ti fie cel mai frica. E creatia ce-ti apartine in totalitate, infractorule, ai creat singurele gratii pe care nu le vei putea vreodata pacali.

Ce iti ramane de facut? Salvarea sta in simplul somn si in scenariile care te intruchipeaza ca un erou ce nu ai fost si nici nu vei fi vreodata.

Cel mai de pret lucru pe care l-am pierdut peste ani este fara doar si poate autoanaliza de la sfarsitul zilei. Nu stiu cat am pierdut, cat am castigat, sigur e doar ca inchisoarea in care ma aflu imi da de inteles ca am mult de recuperat, ani intregi de minciuna si delasare. Imi recunosc vina si nu vreau pedepse cu jumatati de masura.

March 15, 2013

kick off

Rezultatul de pe teren propriu a arătat că există potențial. După o primă parte în care tatonarea a fost pe cât se poate de evidentă, a urmat un joc deschis. Au fost destule momente în care huiduielile de pe margine au încercat să abată combatanții de la o prestație ce avea toate ingredientele să fie una spectaculoasă și din fericire efectul lor nu a fost unul negativ. Ba dimpotrivă. Încâncenare, pasiune, suspans, explozie, spectalol, a avut de toate.

Returul avea să se anunțe unul de foc. Deplasarea trebuia să arate că se poate, că victoria este la îndemână. Moralul era la cote înalte, nu exista loc de dezamăgiri. Era momentul ca lunile întregi de pregătire intensă, de nesomn să-și spună cuvântul. Deja se cunoșteau bine, s-au studiat, își știau punctele forte, intrau în joc cu un singur gând în suflet: victoria. Ea era singura care le putea asigura liniștea pentru ce avea să urmeze. Eșecul nu era luat în discuție, se va da totul pe teren, cu sau fără aplauze.

Sunt în sfârșit gata, în așteptarea fluierului de start. Se privesc în ochi, admirativ, combativ, își urează succes și pornesc în aventura lumii lor. Acum știu că rezultatul final le va marca cariera.  

March 5, 2013

piază rea

Joaca cu oamenii și moralul lor îmi aduce de multe ori aminte de uneltele preferate ale marchizului de Sade. Nu sunt la îndemâna oricui, iar mânuirea lor atrage după sine fie orgasme vulcanice, fie cicratici abisale pe care nici măcar cenușa vremii nu le poate umple.

Unii sunt reali novici, nu au avut vreodată habarul să atragă mai mult decât câteva încruntări, alții sunt adevărați cavaleri ai copilăriei, ai inerției, ai hazardului, ai involuntarului voluntar, iar ultima categorie sunt asasinii pro bono ai stării de bine. Primii trec prin mulțime rar observați și nu e greu de aflat de ce. Cât despre restul, capacitatea de a atinge rapid starea de conservare a frumosului inocent stă la baza urii pe care o au capele negre pentru ce zâmbește prea mult și prea larg. Moralul este ținta numărul unu a celor ce-i știu puterea. Unul trebuie să fie mai sus decât celălalt. Mereu. Nu există cale de mijloc, se dă în cap la prima senzație de fericire superioară ce nu e în folos personal.

Am de multe ori senzația că lumea nu e doar lume, oamenii sunt tot, de la o pană de curent la un typo. Nu te ridica pe vârfuri că nimeni nu te vrea așa. Stai în aceeași poziție, acceptă ideea că nepoților le vei povesti ficțiune și nimeni nu va mai avea nimic cu tine atunci. Mă confuzez, ori sunt propria-mi piază rea, ori mă transform în ceea ce niciodată nu mi-am dorit să fiu.

February 12, 2013

peștișorul făr' de aur


Cum să ce și când și unde, n-am habar. Ce mi-e cum nu se poate mai clar e că nu voi să dispar.

Mă încăpățânez mai abitir decât un caras auriu care nu-și găsește locul într-un bol frumos ornat. Mă lovesc fără resentimente de pereții oglinzii și-mi pare cum pe alocuri îi văd voalul rochiei pe care nu a purtat-o niciodată. Nu cu mine. Mă cobor amețit, iluzille nu mai au efectul afrodisiacului ce mi-a fost pentru o vreme la îndemână. Stau cuminte scufundat în nisipul în care ne-am jucat și o iau de la capăt. Cu guri mari de aer urban îmi păcălesc branhiile și reiau idila ce-mi răscolește aripile, înotătoarele.

Degeaba îmi aruncați hrană, un miros mai simt și nu e în niciuna dintre momelile pe care le văd zilnic.

Degeaba îmi schimbați apa, doar într-una voi face tumbele ce mi-au atras supranumele.

Degeaba mă mutați dintr-un loc în altul, lumina din discobolul solzilor ei e singurul care îmi va reda coloritul.

Degeaba tot spun degeaba, se uită repede, suntem o specie pe cale de dispariție.

February 8, 2013

turning point


Time, evil relentless hound,
Unite the pack and hear my shout!
Roars, sharpened claws, rush, attack!
Never a tremble, I will not turn my back.

A fire's touch is here to surround
Revival, spirits, sky to ground.
Once my eyes she will enchant
Unique power I might grant
Numbness to shift to mystical light.
Devilish time, I am here now, FIGHT!


February 4, 2013

pană de fundal

Am rămas în aceeași poziție, cu ochii înlăcrimați de fum. Sunt încă sub influența spectacolului și gura-mi continuă să reacționeze cu sunete tâmpe, copilărești. Aș mai vrea, încă puțin, sigur mai e. Aștept în zadar continuarea și mă retrag la orele fără de artificii.

Îmi refac drumul și, ca în orice vis ce nu respectă nici măcar bazele logicii, îmi aduc aminte de un cântec. Cu el adormeam, cu el îmi desfătam moțăielile. Mi-e dor de privirea-i curioasă pe care arareori mi-o dezvăluia. Vreau să-i mai aud apropierea, după ea să-mi ghidez somnul, îmi vreau cucuveaua înapoi!

January 31, 2013

cui [,] mă lași?

Mă trezesc amorțit. Iar nu mi-am odihnit creierii cât aș fi vrut. Sunt în același loc în care au fost și ieri, și alaltăieri și acum un an. M-am plictisit de jucărioarele de zi cu zi, aceleași forme inexpresive ce nu mai au cum să-mi anime vreuna dintre imaginații.

Parcurg leneș aceleași drumuri, servesc obosit aceleași discuții, îmi împart metrii cubi de aer cu aceleași guri însetate de râsete batjocoritoare. În zadar am început să-mi caut locul în a mea duplicitate convinsă, tind la reunire.

Nu e o dramă adolescentină, e o realitate nevoită, neacceptată, cu prea mult realism. Încerc în zadar să dau drumul atenției distributive cu care odinioară mă mândream. Vremurile nu-mi mai deslușesc perspective care să-mi surâdă. Tind să mă țin ocupat cu mine și nici asta nu prea mai funcționează.

N-aș fi crezut că am să mulțumesc vreodată timpului. Nu o fac nici acum, mai aștept, dar tare îmi e frică că am să mă alătur lui, pare că te știe mai bine. Momentan bag capul în pământ, închid un ochi și continui să privesc obsesiv spre același punct. O apărea și licărirea de la capătul buzunarului.

Sunt stângaci prin definiție.