must listen (VII)

sol

Pe partea cealalta iarba e intotdeauna mai gustoasa, spune o veche zicala bovina. O auzeam destul de clar si des, astfel ca a venit o vreme cand, obsedat, n-am mai rezistat tentatiei. O singura problema aveam, nu ma puteam desparti de cei ce m-au adoptat. Chit ca plecam zile intregi, in cele din urma ma intorceam la aceeasi alee ce ducea acasa. Era din istinct sau nevoie, din dragoste sau de dor, pe oriunde as fi iesit din pamanturile cunoscute, odiseele se terminau la aceeasi intresectie de 3 drumuri, 2 dintre ele avandu-si capatul in fata, respectiv spatele ieslei mele. Odata ajuns inapoi, ma simteam din nou copil, in siguranta si fara griji, dar gandul unei nou avantari in necunoscutul salbatic, curiozitatea tipica mintii tinere, insetata de nivele inalte de adrenalina, imi incoltea din nou in inima.

Eram insa indecis, nu-mi faceam planuri, asteptam puseul de curaj care sa ma arunce doar in cateva clipe departe de fratii copaci cu care am crescut odata. Si iata-ma iarasi singur, in locuri de vis, nu prin prisma frumusetii, dar a enigmelor ce le bantuiau ori a detaliilor ce le slefuiau formele si senzatiile. Cateodata ma simteam atotputernic, cateodata unic, cateodata identic cu cei din jur, intotdeauna intruchiparea povestitorului, a eroului si a cititorului.

Avalanse de culori nu ma lasau sa privesc in spate. Nu aveam nimic programat, dar totul venea parca de la sine. Paseam interesat de fiecare textura ce-mi modeleaza talpile si priveam soarele din orice noua perspectiva, inchizand-mi ochii si absorbindu-i lumina in intunericul pleoapelor. Stateam tolanit in cea mai inocenta iarba, parca nu-mi venea sa cred ca viata imi poate oferi mie astfel de momente de care nu auzisem decat in povesti, care nu ma adormeau niciodata si pe care, oricat as fi incercat, nu puteam sa le constientizez, sa le aseman unor sentimente reale, traite sau retraite vreodata de vreo fiinta cunoscuta. Cufundandu-ma in ceea ce unii ar putea numi meditatie, uitam de realitate, de timp si scopul lui infinit, iar cand ma trezeam vroiam acasa. Atat de simplu mi se paruse drumul pana acolo, incat eram destul de naiv sa cred ca pot reveni oricand, reluand si continuand, intrerupandu-ma odata cu plictiseala si reintrand la loc in ciclu ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Senitatea cu care luam deciziile ar fi putut speria pe oricine, in afara de mine, pe care ma obisnuisem.

Si in ciuda modelelor clasice, circularitatea avea sa-si repete unduirile, lasannd-mi amintirile la capatul aleii, stiind ca n-are sa astepte mult pana cand voi veni dupa ele, mi le voi baga in buzunarele fara fund si voi pleca asemeni unui trubadur intr-una din cautarile epice ale unui ceva.