January 31, 2013

cui [,] mă lași?

Mă trezesc amorțit. Iar nu mi-am odihnit creierii cât aș fi vrut. Sunt în același loc în care au fost și ieri, și alaltăieri și acum un an. M-am plictisit de jucărioarele de zi cu zi, aceleași forme inexpresive ce nu mai au cum să-mi anime vreuna dintre imaginații.

Parcurg leneș aceleași drumuri, servesc obosit aceleași discuții, îmi împart metrii cubi de aer cu aceleași guri însetate de râsete batjocoritoare. În zadar am început să-mi caut locul în a mea duplicitate convinsă, tind la reunire.

Nu e o dramă adolescentină, e o realitate nevoită, neacceptată, cu prea mult realism. Încerc în zadar să dau drumul atenției distributive cu care odinioară mă mândream. Vremurile nu-mi mai deslușesc perspective care să-mi surâdă. Tind să mă țin ocupat cu mine și nici asta nu prea mai funcționează.

N-aș fi crezut că am să mulțumesc vreodată timpului. Nu o fac nici acum, mai aștept, dar tare îmi e frică că am să mă alătur lui, pare că te știe mai bine. Momentan bag capul în pământ, închid un ochi și continui să privesc obsesiv spre același punct. O apărea și licărirea de la capătul buzunarului.

Sunt stângaci prin definiție.