intr-o doara

Da impresia de cele mai multe ori ca a plecat de ceva timp. Nu se lasa corectat. N-ar fi cinstit fata de voi. Privirea-i pierduta, mainile-i inclestate in formatiuni scheletice nefiresti, mersu-i absent, nimic nu deranjeaza. Nu vrea sa reprezinte, aude si atat. Albastru-i din ochi e la fel de incolor precum paharul pe care il scapa regulat printre clipe de plictis. Cateodata retraieste minuni, atat de rar ca-i sunt imposibil de numarat. Alteori inventeaza revelatii false, atat de dese si colorate, dar cu o scoarta mult prea groasa. De cele mai multe ori insa infloreste cactusi spinosi si numai cu ajutorul vostru. Nu exista nimic pentru si nimic impotriva, dar chiar daca ar exista nu s-ar ajuta de ele, cel mult le-ar formula ca si intrebari. Acum n-are chef si n-are sa spuna nimanui. Asteapta in zadar sa fie ghicit si ii place!

Cat e adevar, cat nu-i provocare?

repede

Adrenalina nu dă inspirație. Ba dimpotrivă, nu știe decât să împroaște cu iluzia puterii. Ia minți și dăruiește acte de vitejie, prostie, elan și bătăi rapide din palme.

Inspirația dă adrenalină. Cu cât mai multă, cu atât mai plăcută, la prima vedere. Aduce în prin plan scenarii fanteziste, vorbe rostit corect, vise și bătăi rapide ale inimii.

hai!

O seară ce a fost și o zi ce se anunță, doar asta contează atunci când zâmbetul îți atinge obrazul și ochii ignoră oboseala.

Dă-mi mâna, ce-ai făcut azi?
Mă gândeam acum la tine și la cum îți place ție să ignori, să râzi de alții și să te deranjeze când lacrimile te încearcă. Și asta pentru că te încăpățânezi să mă asculți. Îți vreau doar binele și niciodată nu ți-am înșelat așteptările, nu înțeleg de ce n-ai avea încredere în mine. N-am să-ți zic nimic mai mult, refuz să mă lovesc cu fruntea de stânci reci și dure, doar pentru a-ți dovedi supunere. Nu îți voi oferi căpșune iarna sau buchete de ghiocei în septembrie. Nu mă chinui să te mint că sunt un Superman contemporan. Nu-mi stă în fire. Așteaptă-te să eman masculinitate pe care să n-o înțelegi și nu-mi cere explicații pentru ceea ce crezi că o precede. Nu te mai previn de nimic de acum, întâlnește-te cu imprevizibilul și arată-mi că-l accepți după ce-l privești scurt, m-am plictisit de amânări. Ți-aduci aminte cum era la început? Te vreau fără sens!
Dă-mi mâna, am o surpiză pentru mâine..

Ce ești? (1)

Un măr

Îndrăznesc să-i acord titlul de regele fructelor. Nu prin prisma complexității, ci a notorietății. Este simbolul poamelor de pretutindeni, versatil și nobil. Privit în religie drept copacul interzis, este dătătorul de judecată, de libertate.

Am în față un exemplar galben-roșiatic, un măr de modă veche, clasic. Nu-mi dau seama dacă și când îl voi mânca, sau mă voi hrăni platonic cu imaginea-i, atât de des întalnită în arta umană a naturii moarte. Forma perfectă și îmbinările deloc unice de culori îl fac extrem de plăcut ochiului, iar gustul dulce sau dulce-acrișor îl fac o desfătare culinară dozată excelent. Are și calități de simbol, aducător de belșug, instrument științific creator de legi sau armă cu două taișuri în basme.

Notă finală: 9/10

(17/10/2008)

bah, viața e frumoasă!

Avem în titlu concluzia mea, după 24 și ceva de ani de viață. Nu exagerez când spun că cel mai intens moment pe care l-am trăit a fost să mă nasc. Sunt absolut convins că strigam de bucurie când primul val de lumină mi-a pălmuit pentru prima oară irișii albaștri. Sunt totodată curios dacă e oare prima dată când observ cât de bine e să trăiești, cât de plăcut e să zâmbești și cât de interesant e să gândești? Autiștii de pretutindeni știu despre ce vorbesc și sunt convins că și autiștii de voi înțelegeți.
Încerc să mă adun și să scriu despre ceva concret, dar sunt atât de multe.. De la succese la decepții, la însurători, la amiciții, la soare, prin vânt, jocuri, muzică, cărți, plimbări, amintiri, planuri, surprize, tristeți, lumini și culori, totul se adună în jur și ne oferă tot ce poate mai frumos și mai trăibil posibil.
Nu sunt high, nu sunt îndrăgostit, nici măcar optimist, dar trăiesc cu convingerea că viața este cel mai bun lucru care ni se putea întâmpla. Să ne trăim bine!

ploua-v-ar!

Orașul nu e trist când plouă, oamenii sunt depresivi și asta îl liniștește.

În ultima vreme am văzut prea multe poze fără zâmbete. Economic vorbind, din cauza crizei, spiritual vorbind, din cauza crizelor. Și ca antiteza să fie completă, oamenii se contrazic și lasă intenționat să se înțeleagă că banii aduc fericirea. După spusele a generații întregi, toamna e vreme de făcut copii sau/și de numărat bani. Nicio altă activitate nu are cum să coloreze cerul gri din jurul ochilor între-deschiși de somn și între-închiși de frustrare. Toamna ne spune că în curând se mai duce un an și că tocmai s-a terminat timpul liber, plătit, de huzureală la soare, cu picioarele murdare de nisip. Ce am făcut să merităm o așa trecere inuman de buscă? Nu ne ajunge că am mai ratat 12 luni aiurea, mai trebuie să ne și plouă când tocmai vroiam să reintrăm în rutina zilnică mult dorită?

Un câine prieten mi-a zâmbit și a dat bucuros din coada când l-am mângâiat, stricându-i poziția de covrig ud în ploaie.

wnw

Pe Tic îl știu dintotdeuna, am copilărit împreună. De fapt, el copilărea mai rar cu noi, avea prostul obicei să dispară cu lunile și apoi să apară ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat și a ieșit p-afară cum stabiliserăm ieri, acum 1 an. Nu am stat să mă gândesc ce făcea în timpul ăsta și nu l-am întrebat vrodată, nici nu cred că eram curios. Îmi plăcea compania lui, parcă își acoperea timpul lipsă într-o secundă, îl comprima în câteva ore.
L-am admirat, am văzut în el ceva complex, de multe ori incomplet, dar fascinant. Avea puterea de a anima și uni ceea ce alții plictiseau. S-au creat multe legende în jurul lui, dar cum cineva se apropia prea mult, urma perioada despărțirii. Era dureros pentru noi, aveam să mai petrecem mult timp în liniște până la următoarea lui apariție. Nu putea fi uitat, iar cum vreunuia îi trecea prin minte așa ceva, Tic apărea și ne aducea aminte de el, dispărând apoi instantaneu, lăsându-ne să ne zbatem într-un miraj obositor.
Așa a început totul..