Mă încăpățânez mai abitir decât un caras auriu care nu-și găsește locul într-un bol frumos ornat. Mă lovesc fără resentimente de pereții oglinzii și-mi pare cum pe alocuri îi văd voalul rochiei pe care nu a purtat-o niciodată. Nu cu mine. Mă cobor amețit, iluzille nu mai au efectul afrodisiacului ce mi-a fost pentru o vreme la îndemână. Stau cuminte scufundat în nisipul în care ne-am jucat și o iau de la capăt. Cu guri mari de aer urban îmi păcălesc branhiile și reiau idila ce-mi răscolește aripile, înotătoarele.
Degeaba îmi aruncați hrană, un miros mai simt și nu e în niciuna dintre momelile pe care le văd zilnic.
Degeaba îmi schimbați apa, doar într-una voi face tumbele ce mi-au atras supranumele.
Degeaba mă mutați dintr-un loc în altul, lumina din discobolul solzilor ei e singurul care îmi va reda coloritul.
Degeaba tot spun degeaba, se uită repede, suntem o specie pe cale de dispariție.
