March 23, 2013

grădina de om

Căldura pe care nu o regăsesc în jur îmi dă ciudatul sentiment că o "însuflețire înflăcărată cu accente de entuziasm" nu e chiar pleonasm. E iarăși ea. Paiața cu aere ludice de-o văd adesea plimbându-mi-se prin fața ochilor la cea mai mică distanță îmi joacă, ca întodeauna, feste.

- Ieși din oglindă! Scoate ce-ai în teaca minții și am să te cruț.

M-am obișnuit să întreb calcule fără sens, fac parte din menirea omului simplu. Cerul mi se pare mai noros, acum, cu lumina stinsă, dar cine sunt eu să judec coloritul unor păsări pe care le-am scăpat din colivie? Palmele îmi transpiră mai ceva ca în acea clasă primară când am aflat că vorbele pot fi țipate și altfel decât pe gură.

- Nedeslușitule, lașule, cât mai ai de gând să-ți vâri secretele în buzunarele necunoscuților? Se vede că ai fost crescut pe pat de flori.

Nu am s-o scot niciodată la vreun capăt de poveste cu astfel de personaje. Se tem că pe partea astea treaba e mai grea ca pe malul mării, cu bățul în mână. Dac-ar știi ei, brejii, cum se ajunge de la mic la filozof și de acolo la lună, nu și-ar mai cenzura gesturile patetice.

- E deja timpul liber și , cocoșat, tot acolo ai înnoptat. Unde ți-e capa de viteaz, diadema de proroc, unde-ți ții spada? De ce mai porți masca aia ruginită de oameni si vremuri?

Mă inspir, transpir, expir. Lutul îmi stă pe degete, strat peste strat. Pielea mi-a îmbătrânit subit, mi-a crescut pământ pe cap, dar cum altfel să stârnesc alergia la polen? Din dureri am învățat să ud flori.

March 18, 2013

incarcerat

Confort, liniste, obisnuinta, absenteism, rutina, toate dispar atunci cand ajungi brusc in bezna. Aici e locul in care nu-ti ramane decat sa te incalzesti cu propriul foc al mintii. Un singur lucru deranjeaza starea de aparenta sihastrie, faptul ca suntem oameni. Singuratatea cu propriile ganduri e pedeapsa incarceratilor. Rau e insa ca, odata ce te napadesc, vulnerabil si lipsit de sprijinul lumii, filmele noptii te ingheata in capul ce-ti devine astfel dusman.

 Nu e de ajuns ca simturile ti-au fost cenzurate, ca esti izolat si ca ti-a disparut stralucirea, mintea ta se joaca acum cu tine si nu e deloc prietenoasa. Si din toate custile in care ti-ai fi dorit vreodata sa ajungi, de a ta trebuie sa-ti fie cel mai frica. E creatia ce-ti apartine in totalitate, infractorule, ai creat singurele gratii pe care nu le vei putea vreodata pacali.

Ce iti ramane de facut? Salvarea sta in simplul somn si in scenariile care te intruchipeaza ca un erou ce nu ai fost si nici nu vei fi vreodata.

Cel mai de pret lucru pe care l-am pierdut peste ani este fara doar si poate autoanaliza de la sfarsitul zilei. Nu stiu cat am pierdut, cat am castigat, sigur e doar ca inchisoarea in care ma aflu imi da de inteles ca am mult de recuperat, ani intregi de minciuna si delasare. Imi recunosc vina si nu vreau pedepse cu jumatati de masura.

March 15, 2013

kick off

Rezultatul de pe teren propriu a arătat că există potențial. După o primă parte în care tatonarea a fost pe cât se poate de evidentă, a urmat un joc deschis. Au fost destule momente în care huiduielile de pe margine au încercat să abată combatanții de la o prestație ce avea toate ingredientele să fie una spectaculoasă și din fericire efectul lor nu a fost unul negativ. Ba dimpotrivă. Încâncenare, pasiune, suspans, explozie, spectalol, a avut de toate.

Returul avea să se anunțe unul de foc. Deplasarea trebuia să arate că se poate, că victoria este la îndemână. Moralul era la cote înalte, nu exista loc de dezamăgiri. Era momentul ca lunile întregi de pregătire intensă, de nesomn să-și spună cuvântul. Deja se cunoșteau bine, s-au studiat, își știau punctele forte, intrau în joc cu un singur gând în suflet: victoria. Ea era singura care le putea asigura liniștea pentru ce avea să urmeze. Eșecul nu era luat în discuție, se va da totul pe teren, cu sau fără aplauze.

Sunt în sfârșit gata, în așteptarea fluierului de start. Se privesc în ochi, admirativ, combativ, își urează succes și pornesc în aventura lumii lor. Acum știu că rezultatul final le va marca cariera.  

March 5, 2013

piază rea

Joaca cu oamenii și moralul lor îmi aduce de multe ori aminte de uneltele preferate ale marchizului de Sade. Nu sunt la îndemâna oricui, iar mânuirea lor atrage după sine fie orgasme vulcanice, fie cicratici abisale pe care nici măcar cenușa vremii nu le poate umple.

Unii sunt reali novici, nu au avut vreodată habarul să atragă mai mult decât câteva încruntări, alții sunt adevărați cavaleri ai copilăriei, ai inerției, ai hazardului, ai involuntarului voluntar, iar ultima categorie sunt asasinii pro bono ai stării de bine. Primii trec prin mulțime rar observați și nu e greu de aflat de ce. Cât despre restul, capacitatea de a atinge rapid starea de conservare a frumosului inocent stă la baza urii pe care o au capele negre pentru ce zâmbește prea mult și prea larg. Moralul este ținta numărul unu a celor ce-i știu puterea. Unul trebuie să fie mai sus decât celălalt. Mereu. Nu există cale de mijloc, se dă în cap la prima senzație de fericire superioară ce nu e în folos personal.

Am de multe ori senzația că lumea nu e doar lume, oamenii sunt tot, de la o pană de curent la un typo. Nu te ridica pe vârfuri că nimeni nu te vrea așa. Stai în aceeași poziție, acceptă ideea că nepoților le vei povesti ficțiune și nimeni nu va mai avea nimic cu tine atunci. Mă confuzez, ori sunt propria-mi piază rea, ori mă transform în ceea ce niciodată nu mi-am dorit să fiu.