June 25, 2013

ingratulat

A trebuit ca ani de valuri să-mi izbească repetat tâmplele pentru a înțelege în sfârșit de ce scârțâitul nu are linie melodică.

Nu am reușit să-mi dezlipesc urechea de inimi și credeam cu tărie că mai normal decât m-am învârtit nu e posibil. Am ajuns însă la reprezentații ce mi-au adus coregrafia în pragul banalului. Am trecut pe rând prin rolul magazionerului, al sufleorului, al luministului, al figurantului, al episodicului și în cele din urmă al principalului. O succesiune ce la prima vedere bate perfectul, deschide ochii către aplauzele publicului. Greșit, e doar mirajul unui doritor al plăcerii singulare, al satisfacerii de sine, al luptătorului unicelular pentru el.

Așa cum era de așteptat, nu am prins mărul din cădere, în ciuda reflexelor și al simțului intuitiv cu care îmi place să mănânc de pe jos. Refuzul de a mă încrede într-o realitate de a cărei existență știam m-a adus în cele din urmă în regresul ce avea să-mi lumineze parțial palmele. Nou promovat la gradul de retrograd, am călcat în picioare orbitorul reflector și am parcurs etapele inverse formării. Ajuns în întuneric, am căutat cu privirea umbre de lumină, siluete spre ale căror tresăriri să-mi urnesc umerii. Pierdut, confuz, lucid, aievea, fericit, am ajuns în fața oglinzii în care am probat primele costume. Am ales frânturi din fiecare și le-am potrivit pe mine. Am retușat cu grijă carnea care aducea cutele și am încăput în cele din urmă în mozaicul contrastant cu bezna din jur.

Am avut nevoie drumuri dus-întors, de o ascensiune falsă și de o retrogradare cinstită, de mâinile mele pe altele și de mâinile altora pe mine, de izbiri repetate de încăpățânări nejustificate, de mulaje sufocatoare, de binevoințe inutile, toate pentru a-ți puncta degetele:

Nu sunt al nimănui cât nu sunt nici al meu;

Nu merit nimic și nu am niciun merit;

Mă schimb și schimb fără voie;

Iert, dar nu mă iert;

Critic criptic, scriptic și atipic.