"You are here", îmi clipește obsesiv lumina din jurul capului. Cum și de ce, sunt singurul deținător al întrebărilor fără răspuns. Mă uit agale în orizontul făr' de speranță și identific aleator trei uși. Una închisă, una deschisă și una inexistentă. La mijloc un dulap novice. Cumpăna nu mă acaparează și trag prea ușor o concluzie temporală.
Încerc să-mi îndepărtez gândurile în direcții de mult uitate, aducătoare de plăceri ieftine. Simt cum frigul îmi izbește în valuri oasele și îmi scutur dezaprobator mintea: "Ăsta nu era scenariul meu. Am ajuns în filmul altcuiva".
Ochii îmi poposesc în palme și acolo îmi găsesc încet, încet, explicațiile. Fantezia mea rătăcitoare, colorată într-un idealism rar, nu se potrivește cu chenarul oferit de o realitate neînțeleasă, rebelă, nebună. Nimic nu mai e ca în vis și absurdul îmi înlocuiește pe loc sângele fierbinte. Imagini trecute îmi animă cursorul prezent și aflu cu stupefacție că mă aflu într-o simplă eroare. Adio calcule, adio priviri languroase, adio călduri corporale. De aici încolo, numai miracolele mai au dreptul să alunece nestingherite. Omul deține păcate, e învolburat în propria-i natură, are sisteme ce se autosfidează, logica duetului nu se vrea a fi împlinită în dauna succesului deplin al individualului. E o problemă existențială a rasei ce și-a desemnat absolutismul ca fiind plăcere supremă.
Mă așez în poziția nefirească a neînțelesului și brusc îmi vine ideea ce mi-ar putea salva sclipirea. Tresar nehotărât într-un final la care nu am îndrăznit să visez: "Am nevoie de o mantie nouă. Îmi place prea mult ce am cărat în spate până acum!".
No comments:
Post a Comment