May 13, 2010

Almanah

Mă echipasem cu picioarele de munțoman și nu mai aveam nevoie decât de ajutorul unui shuffle norocos pentru a-mi începe odiseea. Lăsat pe spate, sprijinit în coate și pe scoarța moale doar în aparență, nu puteam să nu mă gândesc. De fapt niciodată nu pot să iau o pauză totală, un defect. Închid ochii și mă potrivesc în cadrul roșu, inspir niște secunde creative, urmând să expir încet, încet, depășind mai întâi termenele lor. E prima dată când mă simt bine după o absență de câteva decenii, parcă.
Am renunțat să mai gândesc cuvinte, mă descurc și fără. Ba chiar după o impresie total obiectivă reiese că mi-e mult mai bine așa. Da, doar mie, sunt aproape singur, nu mă vede nimeni. Important e să le evit capcanele involuntare și să-mi potrivesc salturile cu ritmul muzicii. Of, iar aceeași greșeală!.. Nu mă pot abține să nu fac scenarii, oricât de oricum ar fi. Prost, Seb, prost!
E timpul. Nu pornesc chiar entuziasmat, mai ales după uriașa decepție de mai devreme. Scuip niste fum neuronal. Mă ridic, te ridic, ne uităm unul la altul și te abandonez după zile si zile de repetiții făcute împreună. „Alma, nah! Voi găsi un rucsac și sus, tu mă tragi în jos, mult prea în jos..”

May 10, 2010

albastru tăcut

Apartenența la cea mai des întâlnită specie de mină de pixuri nu a părut să-l deranjeze vreodată. Mereu a trăit cu impresia că are momente când își poate schimba nuanța, ba chiar pretindea în mintea-i că deține o ciudată impermeabilitate a tuturor liniilor trasate de el pe orice tip de hârtie. Și ca orice întâmplare care își rezervă dreptul de a fi povestită în mare parte datorită incertitudinii acțiunilor ce-și fac loc printre rânduri, acest albastru a promis și promite că va mai promite.

Câte din promisiuni și le-a ținut? Mai pe toate făcute altora, mai niciuna făcută lui, e un culor intrat în tiparele altruismului și rămas acolo. Își mai aduce aminte din când în când cum era înainte, cum toate cele 3 încercări de a-și aerisi literele proaspete și-au găsit sfârșitul în lungi pauze, succesoare ale strofocărilor pulmonare ce s-au dovedit a-i servi doar ca și muze. Toate celelalte adieri nu au reușit decât sâ-i gâdile obrajii cu șuvițe umezite de caniculă. Culorile fierbinți nu i-au inspirat niciodată încredere, dar în ultima vreme l-au atras de prea multe ori ca să mai poată nega un trend inconștient.

Acum caută răcoare, ba chiar frig, se așează pe verdele favorit și urmărește jocul. Nu va mai dura mult până când își va pierde glasul și va sări iarăși mut în calea uneia dintre ielele pe care le iubește așa mult. Nu vrea să nu poată să le facă față, nu trebuie să le lase să-i scape. Un galben i-a adus aminte de ceva ce el de mult uitase, o frică pe care o ignoră din cele mai vechi timpuri. Unde ar mai fi farmecul? Și de ce are momente când simte mici tremuri ce nu-i aparțin? Să aibe legătură cu nuanța fricoasă de galben? Iar dacă, prin absurd, farmecul dispare, va veni rândul altei culori să facă farmece?

May 3, 2010

autostrada fără lună

E o plăcere să-i calci pe asfalt, să-i simți granulația, netezimea-i, pe tălpile de cauciuc. Se bucură de o realitate ieșită din comun, e dorința oricui, dar mult prea puțini se bucură de ea. Însă odată ce ai ajuns să-i calci pe urmele scrijelite de timp însuși, vei descoperi plăceri nebănuite, negândite de o minte verde. Nu e nici pe departe o utopie, se poate demonstra oricând, prin poze, vorbe și matematică. Am privit-o la început cu reticență, argumentele pe care știința mi le aduce nu le pot contrazice. Astfel că mă echipez și-mi iau avânt. Am să alerg până la epuizare, până când picioarele îmi vor fi așa de grele încât pașii vor lăsa în urmă basoreliefuri de-o eternitate indiscutabilă. Să vedem atunci cine va mai avea curajul să-mi arunce în față negații ori contestații ale unei caligrafi perfecte.

Așadartocmai când vechile limite se îndepărtează lăsând în urmă siluete dornice de recunoaștere, iar slalomul prin beznă e atât de bine dozat încât reușesc să ignor fiecare lege a fiecărei gravitații a fiecărei proiecții, apare! Neantul a ieșit la joacă cu o nălucă năucitoare și mi-e imposibil să le rezist. Ce caută aici și de ce a început să-mi lumineze noaptea?

O urmăresc deja de ceva timp și înțeleg că nu voi mai avea energie s-o ajung. Nu a semnalizat nici măcar o dată, de stat pe avarii nici nu poate fi vorba, schimbă direcția des și brusc. Simt că am intrat într-o buclă și mă învârt în aceeași intersecție, iar semaforul intermitent refuză sî-mi acorde vreun indiciu..