May 28, 2008

murphy's lawn

Sinonime cu ghinionul? Mai mult bat spre 'de ce ti-e frica nu scapi'. Mereu m-a inspaimantat zicala asta. Ma gandesc ca de la ea a pornit si Murphy sau la ea sa fi ajuns ca la o concluzie. Si totusi legile lui le vad pe ultima treapta a unei scari a lucrurilor nepacute. Sunt colorate cu un umor negru la care nu poti ramane impasibil. Si nu stiu de ce am impresia ca pot fi demonstrate statistic. Urcand in ierahia necazurilor, pe urmatoarea treapta gasesc ghinionul, imprevizibil, dar de cele mai multe ori fara daune irecuperabile. Trecem mai departe, dar nu voi mai repeta zicala de mai sus. Un rau la care te astepti si care e enervant de punctual. Chit ca nu te va afecta foarte mult, frustrarea provocata ii multiplica efectele. Ajung in varful piramidei si iata-l: destinul. Pur si simplu in fata lui nu ai ce sa faci. Daca exista, e cel mai crud si mai nemilos lucru posibil. Nu da nimanui nicio sansa, bani, putere, worthless lead.

Sa inchei totusi intr-o nota sarcastico-optimista si sa accept ca Murphy are de departe cel mai mare simt al umorului cand e vorba de facut prostii, vorba cantecului:
I never had a slice of bread,
Particularly large and wide,
That did not fall upon the floor,
And always on the buttered side.

May 27, 2008

must listen (III)

John Frusciante - Falling

Ce simti?

blog yourself

La recent incheiatele Olimpiade ale Comunicarii blogosfera a avut de suportat multe premii (nu, n-am castigat nimic!), ceea ce mi-a dat putin de gandit. De ce se vrea popularizarea acestui tip de comunicare? Si mai ales, ce tip de informatii se vor a fi impartasite prin posturi? N-am gasit un raspuns si nici nu-mi voi bate capul sa gasesc, insa e simplu, se vrea o blogosfera populata. Oamenii vor sa aiba ce citi cand ajung dimineata la munca, vor sa aiba ce comenta inainte de pauza de masa si vor sa starneasca controverse prin posturi scrise inainte de plecare, sa fie proaspete pentru dezbaterile din fiecare seara. Da, exagerez, e imaginatia mea la mijloc, blogosfera nu e second life..

Era o sectiune a concursului in care era premiat cel mai bun post care indemna lumea sa bloggereasca. Mi s-a parut o prostie, sincer. Ideea, zic eu ca n-ar fi trebuit fie sa convertim adepti ai acestei practici, ci doar ar trebui sa explicam ce este un blog, care este ideea fundamentala a lui. Si aici cred ca putem zabovi o vreme. Blogul seamana cu un jurnal, online. Este un caiet cu insemnari digitale, de orice tip: de la banale linkuri, la filmulete, muzica si sondaje. Cine poate intra in posesia unui astfel de caiet? Evident ca oricine si mai mult, e gratis! Se si poate imparti, avand mai multi proprietari sau se poate tine ascuns, doar pentru sine. Pe el pot aparea oricate insemnari, postate oricund, de oriunde. Un alt mare avantaj e ca nu-l poti pierde, chit ca a facut mama curat prin carti sau ai avut nevoie disperata de caiete pentru cornete, blogul nu va disparea de la locul lui. Cam asa sta treaba cu blogspot, wordpress sau alte librarii online.

Si totusi despre ce sa scri in el? Asta depinde de fiecare, exista bloguri cu poze, bloguri cu filme, bloguri cu recomandari de petrecere a timpului liber, bloguri cu poezii etc. Eu am ales blogul personal, plin de nimicuri. Nu l-am facut privat pentru ca n-am nimic de ascuns. Am scis in el ce mi-a venit, am postat ce-am vrut, fara absolut nicio retinere. Probabil ca, privind din afara pare o insiruire de aberatii, majoritatea scrise la ore tarzii, de sinceritate. Sunt chiar cateva scrise in momente in care nu eram tocmai treaz. Si evident ca nimeni n-o sa inteleaga ce dracu' insemana toate bazaconiile aruncate intr-un asemea hal. Carpe diem, prieteni! Nici n-aveti idee cu ce placere recitesc acele posturi, imi aduc aminte de stari, de intamplari, de ochi, de nopti, de cantece, de meciuri, de absolut tot ce mi-a placut si am imortalizat in cuvinte.

Ca o concluzie, da, promovez blogosfera! Nu pe cea comerciala, pe cea sincera, personala. Vreau sa vad un mar cu ochii tai, vreau s-aud marea cu urechile ei si vreau sa simt ploaia alaturi de voi.

May 24, 2008

cuvinte


Portrete albe,
Umbre albastre,
Ochi inchisi.

Nu-mi dau seama daca sunt versuri sau cuvinte, nici macar de unde mi-au rasarit in minte. Stiu insa cand: in singurul moment in care starea febrila a parut artistica. Le-am repetat de cateva ori in gand sa m-asigur de veridicitatea si coereta lor, iar de cate ori o faceam frumusetea lor crestea. Nu le-am lasat sa plece, le-am notat, nu le-am tratat ca pe niste ganduri ordinare. Aici a aparut problema, am ignorat tot ce le dezvolta. Poate sunt geniale singure insa, se spune ca gemenii au astfel de momente de trei ori pe zi; legende.. Mi-e frica sa m-ating de ele, sa nu le stric. Am sa le las asa. Nu, nu sunt nebun, nici macar genial, aceasta nu e o revelatie, sunt numai cuvinte.

May 23, 2008

e vremea mea

Vor fi 365 zile speciale. Pentru ca acum scrie mare pe mine: 23. Nu sunt superstitios, dar acest numar are ceva, cu mine. Si eu cu el. De obicei ne intalnim o data pe an. Doar de data asta vom fi nedespartiti. Si vom arata de ce suntem in stare, vom atinge culmi si vom descoperi secrete, vom invinge ploi si vom strabate mari. Sunt motivat sa fac din fiecare din aceste zile, cate o petrecere cu aspiratii extravagante. Nu ma voi opri la demonstarea axiomelor, cred ca se poate mai mult.
Bine ai venit prietene, odihneste-te putin, in cateva ore incepe epopeea.

May 20, 2008

remember acum


Incepeam sa scriu pe blog cu un post despre agonia provocata de febra-mi. Avea sa fie ultima oara cand o intalnesc. Pana azi, cand si-a facut aparitia cu ai ei discipoli indurerati si sacaitori, carora disconfortul ce-l provoaca le lumineaza aura de satisfacere. Atunci stralucirea-i m-a orbit, m-a aruncat in cascadele fara fund ale dezamagirii, ale neputintei, acum insa nu vreau sa pierd. Mimez putere! O iau din ani trecuti, vise necoapte si piele fina.
Drumurile pe care le strabat nu sunt presarate petale de trandafiri, nici macar cu miros de cactusi. Si ma misc greu, inchid si ochii, parca astept un zeu sa se coboare, sa-mi fure harta si sa-mi zica: "Nu te-ai pierdut, dar esti departe. Oare ajungi?".

May 16, 2008

must listen (I)

10 mii

Exista acei oameni care vor 10 mii. Ei te vor opri pe strada si te vor intreba daca nu cumva acei bani mult ravniti sunt la tine. Fac parte din aceia care se opresc si le asculta discursul. poate la un moment dat ma va costa, dar pana atunci sunt credulul perfect. Si parca sunt predispus la astfel de monoloage, lumea mi se destanuie din senin, fie ca spera sa le dau banii de paine, fie ca pur si simplu, sunt acolo.
Ultima astfel de intamplare s-a consumat azi. Castile in urechi, basca pe cap, mainile in buzunar, pasi deloc grabiti, clasicul eu. Evident ca de la departare nu avea rost sa bag in seama un om la a doua tinerete, deloc demn de mila sau orice alt sentiment aferent, dar iata ca ma surprinde. Gesticuland ma provoaca sa-mi scot castile si sa-i acord atentia cuvenita. Am auzit decat sfarsitul "..20 mii ca ma duc la spital la varamea' si sa nu ma duc cu mana goala". N-avea rost sa ma gandesc foarte mult, neavand banii, dar aparent m-a inteles foarte rapid, niciun "macar un 10mii" sau "oricat marunt ai". Si ma loveste: "Eee Italia! Cum e cu fetele? Faci dragoste! Nu e lipsa!". Sunt multi nebuni, dar tipul ma amuza groaznic. Dadeam din cap amuzat si confirmam (deh :D) si el tot continua, cu gesturi ample amuzanto-obscene. Gesturi simpatice insa, nu ar fi deranjat pe nimeni. M-a distrat, radeam singur dupa despartire si ma gandeam de unde a tras el concluziile. Poate ca e ceva, eu nu-mi dau seama. Auzi, Italia..

May 11, 2008

13

Nu am fost niciodata trist pentru ca sunt fricos. Nu vreau sa iubesc cat pot de mult. Nu m-am atasat niciodata de nimeni si am crezut ca scap. Dar se pare ca exista un moment, acest moment, necrutator cu toata simtirea mea. Este fiinta, deloc umana in aspect, care mi-a drogat sangele si acum pleaca. Chinuindu-se ma chinuie, e necrutator. E singurul suflet pe care l-am intalnit de la sfarsitul copilariei si de care mi-a pasat. Imi pasa enorm, il am in inimi, in creieri, peste tot. La fiecare pas il urmaresc, il mangai, il iubesc!
Doar lui i-am oferit caldura, pentru ca doar el mi-a oferit raceala. Este raceala mea, acum inlacrimata si doare tare. Siroaie curg si cad in mine.
Ma enervez ca-s inutil, ma enervez ca-l las sa plece. Nu ma mai priveste, e resemnat. 13 ani mi-a oferit tot ce-mi doresc, dar timpul e rau, iar eu sunt mic. Mi-a lasat amintirile, un venin chinuitor si dulce.

Acum el toarce. Eu tac si plang.

May 6, 2008

mai e 1













Traditia spune ca intaiul lunii mele se simte cu picioarele goale in nisip. Dar ca orice alta traditie pe care incerc s-o stabilesc, se frange rapid. Stiu ca a plouat, stiu ca a fost multa lume, cu manelele si cocalarii din oficiu, cu ochelarii d&g si daciile nike, dar de ce sa lasam niste pete sa acopere un spirit? Pentru ca 1 mai la mare e frumos asa cum e. Capricios si nebun, de cate ori nu ne-am certat pe seama vremii? Calm si prietenos, ne-am jucat in iarba de pe faleze. Zgomotos in toiul noptii, alaturi de prieteni, alintandu-te cu soapte timide cand ramaneati singuri. Sigur iti aduci aminte de el.. El e spiritul! Il stim de mult, degeaba se spune ca s-a schimbat, eu nu vreau sa cred..

Anul asta am fost in Sibiu si Cluj. De 1 mai. Acolo nu l-am gasit. A fost insa o excursie banala, am vazut o piata frumoasa, multi straini, piste de biciclisti si strazi late. Am fost cu oamenii din vama. Aproape toti tanjeau dupa ea. Poate n-o spuneau, dar se vedea. Vroiam vesti de la mare, vroiam sa ploua, vroiam sa credem ca am facut alegerea buna. Sunt comod, lenes si nu-mi place maratonul. As fi preferat sa fiu plouat, sa-mi fie frig, sa ma imbat oricand, poate mereu, sa ma trezesc cand nu-mi mai e somn si sa imi fac bagajul cand plec spre casa. Vreau ca locul pe care il vizitez sa-mi fie pentru cateva zile casa. Numai asa il voi intelege, cu monumente, traditii, cu rutina mea adaptata la viata lui.