wannabe

Nu e greu să observi că e trendy să fii special. Și nici nu e așa greu, e deajuns să fii cât se poate de abstract, atât de greu de înțeles chiar și pentru tine însuți. Dar asta nu trebuie să te îngrijoreze, ba mai mult, cu cât ești mai obscur în gândire si acțiuni, cu atât factorul interesant e mai ridicat și atenția asupra-ți e mai sporită. În fond nu faci asta decât pentru ochii lumii, dacă ar fi după tine, ai prefera oricând laurii pe ritmuri orientale, încălzit de lumina reflectoarelor, în timp ce te relaxezi pe un șezlong de pe marginea piscinei hotelului de 11 stele în care ești cazat alături de tot haremul tău.
Unii îi zic artă sau pasiune și e drept că nu sunt în măsură să judec, din postura ignorantă în care mă aflu, dar trăim oare într-un tablou perfect, plin de artiști, fermecător tocmai prin prisma liniilor tremurate și al culorilor amestecate neglijent? Mi-e greu să cred.
Oamenii speciali strălucesc singuri, nu au nevoie de becuri și oglinzi cu care să ne orbească. Oamenii speciali sunt în primul rând simpli, urăsc popularitatea și tot ce fac e îndreptat în primul rând către satisfacerea de sine. Oameni speciali sunt greu de observat pentru că le place anonimatul și sunt înconjurați de oameni complecși care se dau speciali.

răspuns mut

Nimicul, o minte leneșă minte leneș. Se întâmplă frecvent, la întrebări simple, cauze diverse, absenteism, rușinare, încercare de redirecționare a atenției focalizate asupra-i sau pur și simplu minimizarea activității către un zero absolut. Enervant, simpatic, ignorant, subtil, depinde cine și cum îl spune, unde și când, dar mai ales cui. Destinatarul, totodată inițiatorul discuției, are sarcina descifrării mesajului, pentru că, în definitiv, orice nimic are în spate o explicație lungă, prea lungă și prea minuțioasă.
Nimicul trebuie studiat îndeaproape, are multe de oferit în ciuda conținutului sec pe care-l afișează. Ba chiar la prima vedere s-ar putea compara cu un banal bine, însă diferența e uriașă, acesta din urmă asemănându-se cel mult cu un căscat zgomotos sau cu un scârțâit de pantofi pe un parchet lăcuit, mut și incolor.
J. Seinfeld a a făcut un serial despre nimic și a avut lumea la picioare, pe bună dreptate. Iată cum discuția începută cu La ce te uiți? La nimic.. brusc a căpătat sens pentru toți, prin amabilitatea unui om care i-a aflat sensul.

în frig, urare

Și se mai duce unul. Mai are de trăit puțin mai mult de o lună, e în ultimul stadiu. A dezvoltat aceleași simptome ca și ceilalți, acum circulația îi e din ce în ce mai lentă, temperatura îi scade din ce în ce mai mult. Oricât de efemer ar fi fost în ochii unora, trăsătura specifică neamului, a reușit să-i schimbe pe mulți, cu sau fără voia lor. Și el, ca si stramoșii lui, are puteri fantastice, imprevizibile și nu se sfiește să le folosească. Totul va culmina cu cântecul de lebădă ce va marca nașterea unicului moștenitor, identic.
În mod deloc ciudat, lumea îi așteaptă sfârșitul. Morbizi în cuget și simțire, e parastasul favorit, așteptat cu înfrigurare, îl vor regreta la scurt timp. Probabil cu aceeași minte, primele semne vor fi în limbajul trupului, universal, imposibil de neînțeles. Încet însă își vor reveni, resemnați, în așteptarea petrecerilor dintre inevitabilele schimburi de generații.
Și ne vom ura la mulți ani, cât mai multe pahare de șampanie, în cât mai multe locații diferite, cu cât mai mulți oameni, printre care sperăm din tot sufletul să ne tot aflăm și noi.

teasers

Am o bomboană. Ghicește în care mână e și ți-o dau ție. Greu să reziști la mirajul dulce. Poftă sau curiozitate, ceva te va face să cauți indicii: care pumn e mai mare ori nu cumva lucește acolo o margine de staniol? Altfel ai avea 50% șanse și parcă e mult prea puțin. Nu știu dacă e un exemplu potrivit, în ultima vreme mă cam încurc în analogii, însă eu-ul curios cu tu-ul pofticios facem parte din aceiași noi lacomi. Poate era o bomboană expirată, sau una foarte mică, dar dacă nu ghicim pumnul, vom fi dezamăgiți. Liderii grupului, cu o vastă experiență, nici n-ar mai fi încercat s-o descopere, Doar una? ar fi fost reacția imediată la propunere.
Voi apela la folclor, se pare că sunt ceva adevăruri în toate proverbele și zicătorile alea aparent puerile. Cine aleargă după doi iepuri nu prinde niciodată niciunul? De ce? Nici nu e greu să-ți dai seama. Unu, pentru că cei doi iepuri voi alerga întotdeauna în direcții diferite și doi, pentru că și atunci când ești la un pas să pui mâna pe unul dintre ei, îți aduci aminte de al doilea și te pierzi. Grupul va fi mândru de tine, ai atins nivelul de lăcomie cerut, acum du-te și culcă-te, mâine o iei de la capăt, poate chiar cu 3 iepuri, sau cu 2 și o vrabie, sau cu 2 ciori, în cazul ăsta, una dintre ele ți-o dăm din seara asta, iar pe cealaltă o vei vedea mâine pe gard.

un colț de rai

Mi-aduc aminte d-acel Păcală și d-acea ușă; cum el o căra pe ea, așa și eu îl căram pe el, ei înspre o pădure, noi înspre alta. De fapt nu, mergeam toți înspre aceeași. Toți, adică noi 2, un scaun și o ușă.
Drumul nu-i greu, e drum sălbatic, ușor de străbătut de oameni simpli. Am făcut stânga de 4 ori de la prima intersecție, apoi de 4 ori dreapta la a doua intersecție și ne-am oprit la prima răscruce. Eram cu siguranță în inima pădurii, doar susurul pârâului din apropiere suna cunoscut, în rest până și umbrele își schimbaseră poziția. Am părăsit drumul și am mers ghidați de mirosul apei reci de izvor. Am dat de o poieniță ca-n povești. Dacă n-am fi știut că suntem reali, am fi putut pune rămășag cu oricine că ne aflăm între rândurile unei cărți de basme populare, ediția a doua, revăzută și adăugită.
Am hotărât să ne stabilim aici, am înfipt ușa bine în pământ să nu intre nimeni peste noi și am fixat scaunul lângă o masă imaginară, cu o pâine rumenă și fierbinte și un pahar de vin roșu. Urma să punem capăt epopeei, l-am întrebat dacă îi place unde ne-am oprit. Nu mi-a răspuns, doar pupilele i s-au mișcat, îndemnându-mă la tăcere. M-am așezat pe scaun, el s-a scufundat în iarbă și s-a făcut liniște. Nu se mai auzea nici apa, nu mai vedeam nici umbrele, nu-mi mai era nici sete, nici foame, aveam mai puține dorințe decât o statuie seculară. Perfect de bine, de frumos!..

sleepless

N-am mai fost de mult p-aici. O explicație ar fi acel writer's block de care m-am mai lovit nu de mult și alta ar fi activitățile pe cât de banale, pe atât de mâncătoare de timp. De menționat ar fi munca, jocul, filmul și pasiunea. Am observat totodată o mărire a nivelului de hedonism cu care sunt înzestrat. Nu știu dacă e deranjantă pentru cei din jur, dar eu nu pot să-i fac față și așa-mi place..
Pe de altă parte, iar am avut o altercație cu timpul, care sub pretextul acordării tuturor o oră de somn în plus, ne-a furat o oră de amurg; acea oră cu care mă înțelegeam cel mai bine și cu care eram la un pas să semnez un contract de colaborare pentru un vechi proiect amânat.
Toate cele enumerate, plus răsăriturile de weekend la care am luat parte mi-au cam dat peste cap somnul, elementul fundamental pe care obișnuiam să-mi clădesc existența. Și astfel, direct proporțional, mi-au crescut acțiunile random și deciziile de instinct, sunt din ce în ce mai imprevizibil cu mine. Sunt curios unde mă va duce chestia asta, probabil la un moment dat cineva, foarte probabil eu, va primi o lecție, sau un ceva care, chit că nu mă va readuce la starea inițială, măcar îmi va trasa ceva linii ajutătoare.
Până atunci, let there be chaos, and light, and pleasure, and pain!

muzică, liniște si întuneric

Nu, nu va fi un post emo, în ciuda aparențelor. E un post liniștit, de stare. Atmosfera de meditație ar zice unul, atmosfera gay ar zice altul. Oricum ar fi, mie mi se pare cel mai absolut tablou. Am să explic si cele trei variabile din titlu.
Muzica este întruchiparea forței divine când e vorba de insinuat stări de orice fel, o cască, două căști, o idee, un vis, un univers. Liniștea pare într-o ciudată antiteză cu muzica și totuși o simți mereu, e liniștea ta, pentru că taci și asculți. Întunericul e străjerul noii tale apariții, îți ocrotește uneltirile și îți pune în aplicare fricile.
Poți să negi, știi că-ți place, tu cu tine și cu tine.

agenda agendelor

Stăteam și mă gândeam ce o să fac pe 22 noiembrie. Pur și simplu din curiozitate, nu că aș avea agenda plină până atunci. De fapt n-am agendă deloc. Ar trebui să-mi iau și eu una, ca tot omul. Am observat că agendele astea au ceva cu mine, de fiecare dată când mă apucă necesitatea inutilă pentru un astfel de obiect, e fie de acum 5 ani, fie completată prima pagină de alcineva, fie cu vreo hartă lipsă. Știu că nu contează nicidecum, dar vreau să fie in stare impecabilă, eventual de anul viitor. De fapt nu, dacă e de anul viitor n-am s-o folosesc decât de la 1 ianuarie. Da, așa am să fac. La cumpăna între ani, beat mort, am să scot agenda, am să mă așez la primul birou care-mi iese în cale în baia în care zac de 1 an și am să mă apuc de scris. Ce? Programul zilnic pe care-l voi urma cu strictețe, conform tiparului agendei. Abia aștept, va fi un nou pas virtual menit să anime o viață anostă.
Revenind la 22 noiembrie, o zi de mare importanță a anului în curs. Poate că și la anul va fi la fel de importantă, posibil ca și acum 3 ani să se fi întâmplat ceva cutremurător. Păcat că atunci n-am avut agendă. Aș putea să completez vreo 23 agende retroactiv, nu și-ar da seama nimeni. Unii au 23 primăveri, eu voi avea 23 agende. Hehe. De fapt nu eu! Sau eu? Hai că nu mă mint, de data asta să fiu cine sunt, am să mă relatez întrutotul.
Pentru a treia oară revin la 22 noiembrie, (ciocoflenderul din mine nu poate să reziste să tot deschidă paranteze) o sâmbătă rece, mohorâtă, a cărei dimineață o serbez la ora prânzului. Trec peste activitățile puerile și absolut comune, ce formează tiparul oricărei sâmbete din plebe și ajung la momentul culminant:


Da, Nouvelle Vague, un post în care am bătut câmpii ca să ajung la ei. Enjoy.

Aș reveni totuși la agenda 2009 care mă îngrijorează puțin. Cum am să completez o pagină întreagă doar cu activitățile mele dintr-o zi? E imposibil. Cred că voi folosi agenda 2009 pentru toate cele 23 primăveri. Poate găsesc una mai subțire, sau cu 2-3 zile/pagină să nu trebuiască totuși să scriu lăbărțat 23 propoziții simple, zilnic.

leoarcă

Un sunet, două, trei, îmi fac pielea să tresară. Îmi prind mâneca într-o ceașcă goală și ma întreb dacă greșesc. Aș vrea noi. Suntem abia la început. Drumul e îngust, pe alocuri crestat și deloc bărbătesc - poate doar în momentele cănd stă drept, impasibil la mișcările unduitoare ale unora dintre ele. Privirea în gol e trădătoare și știu asta. Ne-am contrat pe tema asta de câteva ori și am ajuns mereu în aceeași râpă, ocrotiți de fapte și idei. Ne-am dat reciproc dreptate și am rămas ascunși.
Spuneam ceva de o ploaie vesel colorată, în nuanțe de bej, cu stropi vizibili la microscop. E o rudă îndepărtată a mondenului muson, nu-s certați, numai că nu-și vorbesc, doar se privesc. Îmi povesteau odată premoniții ale unor apariții, dar cine sunt eu să îi judec? Le-am lăsat o bucată de tăcere transformată în aur și mi-am luat zborul spre adâncurile norilor. Sus, prea sus și nici măcar nu știu să înot. Mai are vreo importanță? Oricum nu se uită nimeni și pot să trișez, cum fac întotdeauna, mai puțin atunci când mint. Îmi voi trimite niste porumbei verzi să mă învețe minte. Dar nu încă, mai am niște timp în buzunarul de mărunțiș. Îmi ajunge de o ceașcă. Ultima! Nu promit!

fular exotique

Vine iarna, bine-mi pare! Sincer m-am cam săturat de tendințele ecuatoriale apărute sub pretextul încălzirii globale. Mă dor ochii de atâta soare și pielea de atâta transpirație. Sunt sătul de stat în curent și de răcit la umbra aerului condiționat, frisoanele vara sunt clar într-un top 10 al senzațiilor pe care le detest. Căldura mă pune în imposibilitatea de a juca fotbal la ore decente și de a mă plimba în mijlocul zilei fără să simt cum mă cufund în asfaltul mișcător. Sunt doar câteva dintre motivele care stau la baza stării conflictuale.
Dar ce-mi văd ochii odată cu primele plimbări ale mult așteptatei toamne? Palmieri, boscheți tropicali și rude ale ananașilor, postați în ghivece uriașe, cam peste tot. Ce-am facut să meritam asta? De ce să nu ne bucurăm de frunzele roșiatice, cum o facem în fiecare an? Și dacă totuși ne-am atașat așa mult de verdele ăsta, de ce nu-l folosim pe cel al nemuritorilor brazi autohtoni? Sau singurul lor scop a ajuns să fie doar de consumabile de Crăciun? M-am săturat de exodul ăsta bananier, nu m-am născut cu picioarele în nisip și nu mi-am petrecut copilăria cățărându-mă în arbuști sfrijiti și bețe rasta.
Vreau toamna înapoi! Vreau furtuni și frig. Vreau să-mi înghețe mâna pe mouse. Vreau mere, pere, nu-mi mai băgați protocale pe gât. Halal români, vă invit pe toți să plecați să vă căutați rudele latine departe de Carpați!