Mi-aduc aminte d-acel Păcală și d-acea ușă; cum el o căra pe ea, așa și eu îl căram pe el, ei înspre o pădure, noi înspre alta. De fapt nu, mergeam toți înspre aceeași. Toți, adică noi 2, un scaun și o ușă.
Drumul nu-i greu, e drum sălbatic, ușor de străbătut de oameni simpli. Am făcut stânga de 4 ori de la prima intersecție, apoi de 4 ori dreapta la a doua intersecție și ne-am oprit la prima răscruce. Eram cu siguranță în inima pădurii, doar susurul pârâului din apropiere suna cunoscut, în rest până și umbrele își schimbaseră poziția. Am părăsit drumul și am mers ghidați de mirosul apei reci de izvor. Am dat de o poieniță ca-n povești. Dacă n-am fi știut că suntem reali, am fi putut pune rămășag cu oricine că ne aflăm între rândurile unei cărți de basme populare, ediția a doua, revăzută și adăugită.
Am hotărât să ne stabilim aici, am înfipt ușa bine în pământ să nu intre nimeni peste noi și am fixat scaunul lângă o masă imaginară, cu o pâine rumenă și fierbinte și un pahar de vin roșu. Urma să punem capăt epopeei, l-am întrebat dacă îi place unde ne-am oprit. Nu mi-a răspuns, doar pupilele i s-au mișcat, îndemnându-mă la tăcere. M-am așezat pe scaun, el s-a scufundat în iarbă și s-a făcut liniște. Nu se mai auzea nici apa, nu mai vedeam nici umbrele, nu-mi mai era nici sete, nici foame, aveam mai puține dorințe decât o statuie seculară. Perfect de bine, de frumos!..
No comments:
Post a Comment