Mă echipasem cu picioarele de munțoman și nu mai aveam nevoie decât de ajutorul unui shuffle norocos pentru a-mi începe odiseea. Lăsat pe spate, sprijinit în coate și pe scoarța moale doar în aparență, nu puteam să nu mă gândesc. De fapt niciodată nu pot să iau o pauză totală, un defect. Închid ochii și mă potrivesc în cadrul roșu, inspir niște secunde creative, urmând să expir încet, încet, depășind mai întâi termenele lor. E prima dată când mă simt bine după o absență de câteva decenii, parcă.
Am renunțat să mai gândesc cuvinte, mă descurc și fără. Ba chiar după o impresie total obiectivă reiese că mi-e mult mai bine așa. Da, doar mie, sunt aproape singur, nu mă vede nimeni. Important e să le evit capcanele involuntare și să-mi potrivesc salturile cu ritmul muzicii. Of, iar aceeași greșeală!.. Nu mă pot abține să nu fac scenarii, oricât de oricum ar fi. Prost, Seb, prost!
E timpul. Nu pornesc chiar entuziasmat, mai ales după uriașa decepție de mai devreme. Scuip niste fum neuronal. Mă ridic, te ridic, ne uităm unul la altul și te abandonez după zile si zile de repetiții făcute împreună. „Alma, nah! Voi găsi un rucsac și sus, tu mă tragi în jos, mult prea în jos..”
No comments:
Post a Comment