profesorul de surf

Eram într-una din pauzele de țigară în care amândoi tăceam și ne uitam fix, în același punct imaginar:
-Am talent? Nu vroiam să întreb asta. Nu vroiam nici măcar s-o gândesc, dar așa a fost să fie. M-a ignorat, după cum era și normal. Mi-am dat căciula jos și am inhalat. Dezgustător! Mi-aduce aminte de trecutul plictisitor în care obișnuiam să-mi petrec zilele crude de primăvară. Mă afecta astenia.
-Ceilalți muncesc. M-am înecat sec și adânc. Ce rost avea? Dintotdeauna i-am văzut ca pe niște lemmingși. Chiar și din mijlocul lor mi se părea că nu eram diferiți deloc. Am uitat rapid ce gândeam când în față mi-a apărut silueta apusului. Mă simțeam liniștit, concentrat pe ale lui flagele luminoase și pe zgomotelele de fond. Urmam. Așteptarile au fost dintotdeauna mari și eram obișnuit să nu mă dezamăgesc. Mă supraestimam de cele mai multe ori, aș fi vrut să-mi urmăresc performațele prin ochii altora, să le imortalizez și să mi le aduc aminte mereu.
-Te aștept aici. Parcă mi-ar fi citit gândurile. Nici eu n-aș vrea să văd pe cineva copiindu-mi mișcările, știindu-mi intențiile. Probabil d-aia n-am făcut nicio repetiție împreună. M-am ridicat greoi, leneș, fără vlagă. Mă păstram. Aveam de gând să uimesc prin rapiditate animalică și forță, reflexe și intuiție.
-Urează-mi baftă!
-Nu știi să înoți..