February 3, 2009

Unicul Căpitan


Azi e ziua lui. Ar fi împlinit 33 ani. Ar fi fost Unicul Căpitan în continuare, pentru totdeauna. Peluza s-ar fi numit tot PCH, pentru el, pentru tot ce-a făcut pentru Dinamo, clubul care îi e cel mai bun prieten, îi e casă și în preajma căruia se simte invincibil, nemuritor.

Am așteptat mult timp până să scriu despre Cătălin. Am în cap mult prea vie imaginea tragediei: în camera mea, un strigăt din sufragerie, mama, A murit Hîldan!... Nu simt, încerc să-mi dau seama cât de greșit și imposibil e gândul ăsta. Tata, Aoleu... Mi-e frig, din ce în ce mai frig, sigur e o greșeală, e vorba de altcineva, păsesc tremurând, tremur pășind, aștept să mă trezesc. Ajung în fața lui și amuțesc, amețesc. Nu înțeleg cum e posibil așa ceva. Mă uit la tata și văd lacrimi prin lacrimi, suntem goi de cuvinte, de idei, așteptăm să se trezească. Reluările ne confirmă, a doua oară, a treia oară.. De ce? De ce?

La mulți ani Căpitane!

2 comments:

Paintballing said...

Fara sa cosmetizam exagerat... Catalin Haldan ramane un simbol pentru ca a murit la fel cum si-a cladit cariera pe teren: luptand. Cei ca el arata ca pasiunea nu a murit in fotbalul modern.

Seb said...

Imi cer scuze daca par exagerat, dar e greu de exprimat in cuvinte ce sentimente te incearca intr-un astfel de moment. Pasiunea pentru fotbal a existat dintotdeauna, cazuri precum Hîldan, Klein sau Foe, nu fac decat sa intristeze.