fără hartă

Te-am văzut plimbându-te în continuare printre aceleași, blocuri cel puțin seculare, neclintine de vreo eroziune spațialo-temporală. Aceiași pași, indicii ale unei muzicalități pe alocuri neînțelese, chit că privite după indicații. Ai putea chiar la un moment dat să-ți apeși amprenta atât de tare în familiaritatea străzilor încât ele, pe rând, te vor revendica sub ale lor plăcuțe albastre. Iar tu, în plictiseala-ți deloc profundă, îți vei dori să ajungi din nou în intersecțiile desenate mult prea identic, de unde va izvorî un nou drum, cu acelasi ritm.

Mă întreb de multe ori cât de absent poți fii în momentele în care strălucirea de vis a vis absoarbe tot ce ar trebui să rămână pe loc, iar tu pur și simplu uiți să mai ridici privirea înspre cel mai apropiat balcon. A crea inerție din repaus nu e un lucru cu care ceilalți s-ar mândri..

în tacla

Retrospectiv vorbind, te-aș întreba de câte ori ar trebui să se întâmple un lucru pentru ca în urma lui să apară o concluzie de neclintit?

Am să-ți povestesc cum n-a fost să fie și cum a fost să nu fie.

Vei știi cum e să te pierzi, cum e să cauți și să nu găsești și apoi să te întrebi de ce oare nu mai vezi nimic în întunericul preferat.

Totodată poate vei realiza că oricât ar fi de tentant, nu e indicat să folosești sunete uzuale atunci când cineva ți se adresezează cu diacritice.

Și nu în ultimul rând, te voi asculta cu strângere de inimă când vei trage concluziile și când îmi vei ura.

prinsori atemporale

Există oare o perioadă de timp maximă pe care să se poată întinde un pariu? Dacă da, cine o stabilește?

Personal mă gândesc că un pariu început prin tradiționala strângere de mână (cu sau fără martori, depinzând de gradul de seriozitate și interes al celor 2 competitori) nu se poate termina decât fie printr-o condiție încălcată, fie prin atingerea deznodământului. Și când mă gândesc la o clauza nerespectată, mă refer îndeosebi la capitolul *Forță majoră* și nu la eventuale mijloace ilicite folosite de una din părți pentru a scăpa de legământ.
Deadline-ul constă dintr-un eveniment viitor, de care ambele părți sunt conștiente ori de un task completat sau ratat ce influențează decisiv deznodământul rămășagului. În cazul duratelor lungi și foarte lungi de timp se pot alege date importante ce sfidează uitarea (ajunul Crăciunului, ziua de naștere ș.a.).
Astfel am ajuns la cele mai greu de întreținut pariuri, cele de lungă durată. Factorii descurajatori ce intervin în primă fază sunt: incertitudinea unei prietenii destul de trainice, interesul scăzut al mizei la momentul viitor și deloc de neglijat, festele memoriei.

Am de gând să găsesc modalități să fac pariurile ce includ decenii mult mai atractive. Până acum mi-au sărit în ajutor bancherii și unul dintre cele mai mici tatuaje. Mai caut. Pariu că până devii bunic(-ă) găsesc cel puțin 24?

baba dochia '10

Cine spune că nu pune preț pe confort e cel puțin ipocrit. Cu siguranță e aceeași persoană care nu vrea să lipsească de la anumite evenimente cu toate că deja ochii-i refuză realitatea, iar picioare-i urăsc inerția. El e cel care mănâncă acolo pentru că așa face și ăla, se îmbracă de dincolo pentru că prețurile ating pragul maxim pe care și-l permite și merge la petrecerile Vâjj pentru că apar poze cu el pe net în ziua imediat următoare. Pentru el aparențele sunt totul!

De cealaltă îl avem pe el pentru care idealul se confundă cu plăcerea. El pune distracția pe primul plan și nimic altceva pe următoarele. El e hedonist și nu se tratează. Lui îi plac prietenii lui și nu-l interesează ce și unde mănâncă. El are haine comode care nu se asortează, dar ce contează? El se atașează de obiecte, de oameni, de ticuri, de vicii, de culori, de melodii și nu uită niciodată să-i ignore pe cei care tind să-l critice. El suferă când pierde unul dintre oriceurile care îl fac fericit.

Long story short, duminică la 8 dimineața am plecat încălzit spre casă, după o noapte de haos, fără geaca mea favorită primită de Crăciun de la ai mei. Puțin mai târziu moșu' mi-a lăsat însă un exemplar identic în cuier, iar casa s-a umplut de miros de brad. Marți cu băieții în drum spre un pub, am coborât în timp să-mi recuperez prima iubire. Acum am dublură și mă joc cu un hacky sack. E bine!

două treimi

Am observat că de fiecare dată când acord banalului prea multă importanță, are tendința să se revolte și să mă uimească cu cele mai surprinzătoare scenarii de film. De ce ți-aș spune ție asta? Momentan habar n-am, dar dă-mi o șansă să mă explic. De fapt nu, dă-mi 3, vreau să fiu veridic. Cronometrează-mi poveștile cu sorbituri mici, cateodată reciproce. Te las să-mi contrazici convingerile, să-mi alterezi realitățile și-atât. Am putea să continuăm zborul, dar am să clachez. E prea mult pentru mine, m-am oprit în fața celui de-al treilea nor și nu mai văd nimic. E timpul să-mi promiți că mă ajuți și impreună vor ajunge la al nouălea. Minte-mă frumos, dă-mi aripi și-o poză. E tot ce-mi trebuie pentru a re-regiza fiascoul lui Amelie.

E ceață sau e fum, pe retină am smocuri de tutun roșiatic, dar țin minte că azi trebuia să decolez.. Ah, să decolăm, mă corectez, că doar a fost ideea ta. Cum, ai uitat? Imposibil, doar eu am voie, așa mi-am spus mereu. Las' că mai e o șansă, în noapte, tot la 11. Recunosc, e scenariul prost care prevestește filmul mediocru de care te-ai ferit mereu. Încet încet mi-aduc aminte de lucruri știute pe care nu mi le-ai spus. Nu intuiesc, mă sprijn pe al treilea nor și moțăi, mai e mult până departe..

se termină cu a?

Politicos sau nu, observ că tind să folosesc pronumele în detrimentul prenumelui. Nu-mi dau seama dacă o fac voluntar sau fără intenție, cert e că îmi dă o senzație mult mai prietenoasă decât ceea ce se regăsește în Buletin. E drept, asta nu mă va ajuta deloc într-un scenariu în care eu, ca și căpitan de vas, încerc să dau indicații individuale echipajului pentru a ne pregăti să înfruntăm o furtună iminentă.
Revenind, există două scenarii în care memoria mea vizuală treBuie să se împletească armonios cel puțin cu memoria de scurtă durată, iar măcar una dintre ele să se ridice la nivelul gintei care m-a adoptat. Primul, în care există un element comun ce ne va face să ne strângem mâna și să prezentăm, al doilea în care măcar unul dintre noi are curiozitatea sau educația necesară pentru a folosi la un moment dat clișeul introductiv "Cum te cheamă?". Evident, în cazul suBsemnatului, niciunul dintre cele două nu reușește să-mi umple acei 8 Biți amărâți, Ba mai mult câteodată se întâmplă să mă pomenesc și cu câte o parolă din familia lapsusurilor ireversiBile.
Fac pe această cale un apel deschis către cei ce dețin putere asupra privirii mele tâmpe și a atenției nedistriButive cu care mă mai mândresc: faceți-vă milă de un Biet pezevenchi și atunci când mă vedeți că intenționez a-mi lăsa haina la garderoBă, strecurați-mi un pix și-un servețel în Buzunar și spuneți-i că sunt student la jurnalism. Mulțumesc!

dor.de

Am o nevoie nouă. Mi-o doresc cum nu-mi aduc aminte să-mi fi dorit ceva vreodată. Simt că acolo mi-e salvarea mult așteptată. Problema e însă că nu-mi dau încă seama despre ce e vorba și ce ar trebui să fac concret. E ca atunci când aud o melodie, iar urechea mea acționează cum știe, prost! Nu o poate reproduce, nu mă ajută să o fredonez, nici măcar nu înțelege versurile. Deja cred că am un anumit ceva care mă tot induce în eroare și care se amuză pe seama mea, neținând cont de temă sau subiect.
Astfel am misiunea să-mi găsesc dorul și să mă înfrupt din ale lui poame până ceva-ul va striga răgușit că nu mai poate, că-i ajunge. Cum fac asta? Extrem de greu de anticipat, mă apuc de testat, poate, poate. Acum am nevoie ca niciodată de norocul începătorului!

la înălțime

Era odata un oraș.
În oraș trăia un om.
Omul era brunet și avea o prietenă.
Prietena era brunetă și avea un prieten cu ochi verzi.
Erau vremuri grele și ei doar pe ei se aveau.
Nu erau prea multe de făcut, dar pe ei nu-i interesa.
Fiecare avea două zâmbete și le era de ajuns.
Într-o zi în viața lor a intrat o fata înaltă.
Acum toți aveau trei zâmbete, mai puțin fata înaltă.
Ea avea doar două.
Într-o zi l-a întrebat pe unul dintre ei ce se întâmplă, ea de ce nu se poate bucura de toate zâmbetele?
Nu a primit răspuns.
L-a întrebat și pe al doilea același lucru.
Nu a primit răspuns.
L-a întrebat și pe al treilea.
A primit o grimasă și un răspuns.
*Nu-mi place să port tocuri.*

roar!

Să tot fie ceva posturi de când mă laud că restucturări, nebunii, idei noi, inovații. Bullshit! A fost nevoie de schimbarea a mai mult de 2 cifre ca aparențele să nu mai înșele.
M-am trezit într-un final apocaliptic, lovit din toate părțile, crunt, cutremurător. Scenarii de coșmar m-au învăluit și mi-au prezis un prezent sumbru. Adio sfaturi sau îmbărbătări, adio! Bun venit mie! Am un loc rezervat în loja neputinței, voi asista la spectacol înconjurat de voi. Vă ameninț cu decepții, am de gând să stau în picioare. Ce nu te omoară, cu siguranță te face mai deștept. Hai, să începem!

La ce m-am gândit, mă întreabă o reporteriță puțin cam prea peltică. La nimic, în mare. A Nordului, cum care? Aoleu, câtă lipsă de profesionalism. Unde am ajuns, ce ni s-a întâmplat? O, lume ciudată, mă accepți așa cum am ajuns? Să ne facem de cap, să ne cumpătăm destrăbălarea și s-o luăm de la început, de mai multe ori, în același timp și mereu cu alții. De data asta fac față, sunt absolut convins de asta. Am dat 3 cu primul zar, e inutil să-l arunc și pe al doilea, nu ar avea decât puterea să-mi confirme ceea ce deja știu. E momentul!

izvorul fericirii

Am două misiuni, dar prefer să ignor una, asumându-mi consecințele. De toți banii plăcere! E atât de cald și liber, numai așa mă pot potoli. Investesc să-mi alin setea și mă așez. Momentan nu prețuiesc confortul, o masă cu bănci de lemn e tot ce-mi trebuie. Nisipul parcă frige, dar berea rece îl face uitat. Am în jur un decor de vis, un vis frumos, dar frumos tare! Cu muzică ca asta, oameni ca mine, zâmbete la fel. Mă uit spre ei, spre zare, mă joc cu rămășițele unei cochilii și mă bucur. Râd peste tot. Rămân în pană de superlative și onomatopee euforice. Nu e un vis și e atât de perfect! Beau în cinstea ei, a lumii!
Vino, așează-te și hai să stăm împreună. Hai să tăcem și să ascultăm ritmurile și șoaptele ce ne înconjoară. La cererea lor hai să încercăm să le ținem minte. Uită-te în ochii mei și promite-mi că n-o să le mai uit, că sunt ale mele pentru totdeauna. E atât de bine! Mai iau o gură. Ultima. Sunt prea beat de fericire.