baba dochia '10

Cine spune că nu pune preț pe confort e cel puțin ipocrit. Cu siguranță e aceeași persoană care nu vrea să lipsească de la anumite evenimente cu toate că deja ochii-i refuză realitatea, iar picioare-i urăsc inerția. El e cel care mănâncă acolo pentru că așa face și ăla, se îmbracă de dincolo pentru că prețurile ating pragul maxim pe care și-l permite și merge la petrecerile Vâjj pentru că apar poze cu el pe net în ziua imediat următoare. Pentru el aparențele sunt totul!

De cealaltă îl avem pe el pentru care idealul se confundă cu plăcerea. El pune distracția pe primul plan și nimic altceva pe următoarele. El e hedonist și nu se tratează. Lui îi plac prietenii lui și nu-l interesează ce și unde mănâncă. El are haine comode care nu se asortează, dar ce contează? El se atașează de obiecte, de oameni, de ticuri, de vicii, de culori, de melodii și nu uită niciodată să-i ignore pe cei care tind să-l critice. El suferă când pierde unul dintre oriceurile care îl fac fericit.

Long story short, duminică la 8 dimineața am plecat încălzit spre casă, după o noapte de haos, fără geaca mea favorită primită de Crăciun de la ai mei. Puțin mai târziu moșu' mi-a lăsat însă un exemplar identic în cuier, iar casa s-a umplut de miros de brad. Marți cu băieții în drum spre un pub, am coborât în timp să-mi recuperez prima iubire. Acum am dublură și mă joc cu un hacky sack. E bine!

două treimi

Am observat că de fiecare dată când acord banalului prea multă importanță, are tendința să se revolte și să mă uimească cu cele mai surprinzătoare scenarii de film. De ce ți-aș spune ție asta? Momentan habar n-am, dar dă-mi o șansă să mă explic. De fapt nu, dă-mi 3, vreau să fiu veridic. Cronometrează-mi poveștile cu sorbituri mici, cateodată reciproce. Te las să-mi contrazici convingerile, să-mi alterezi realitățile și-atât. Am putea să continuăm zborul, dar am să clachez. E prea mult pentru mine, m-am oprit în fața celui de-al treilea nor și nu mai văd nimic. E timpul să-mi promiți că mă ajuți și impreună vor ajunge la al nouălea. Minte-mă frumos, dă-mi aripi și-o poză. E tot ce-mi trebuie pentru a re-regiza fiascoul lui Amelie.

E ceață sau e fum, pe retină am smocuri de tutun roșiatic, dar țin minte că azi trebuia să decolez.. Ah, să decolăm, mă corectez, că doar a fost ideea ta. Cum, ai uitat? Imposibil, doar eu am voie, așa mi-am spus mereu. Las' că mai e o șansă, în noapte, tot la 11. Recunosc, e scenariul prost care prevestește filmul mediocru de care te-ai ferit mereu. Încet încet mi-aduc aminte de lucruri știute pe care nu mi le-ai spus. Nu intuiesc, mă sprijn pe al treilea nor și moțăi, mai e mult până departe..

se termină cu a?

Politicos sau nu, observ că tind să folosesc pronumele în detrimentul prenumelui. Nu-mi dau seama dacă o fac voluntar sau fără intenție, cert e că îmi dă o senzație mult mai prietenoasă decât ceea ce se regăsește în Buletin. E drept, asta nu mă va ajuta deloc într-un scenariu în care eu, ca și căpitan de vas, încerc să dau indicații individuale echipajului pentru a ne pregăti să înfruntăm o furtună iminentă.
Revenind, există două scenarii în care memoria mea vizuală treBuie să se împletească armonios cel puțin cu memoria de scurtă durată, iar măcar una dintre ele să se ridice la nivelul gintei care m-a adoptat. Primul, în care există un element comun ce ne va face să ne strângem mâna și să prezentăm, al doilea în care măcar unul dintre noi are curiozitatea sau educația necesară pentru a folosi la un moment dat clișeul introductiv "Cum te cheamă?". Evident, în cazul suBsemnatului, niciunul dintre cele două nu reușește să-mi umple acei 8 Biți amărâți, Ba mai mult câteodată se întâmplă să mă pomenesc și cu câte o parolă din familia lapsusurilor ireversiBile.
Fac pe această cale un apel deschis către cei ce dețin putere asupra privirii mele tâmpe și a atenției nedistriButive cu care mă mai mândresc: faceți-vă milă de un Biet pezevenchi și atunci când mă vedeți că intenționez a-mi lăsa haina la garderoBă, strecurați-mi un pix și-un servețel în Buzunar și spuneți-i că sunt student la jurnalism. Mulțumesc!

dor.de

Am o nevoie nouă. Mi-o doresc cum nu-mi aduc aminte să-mi fi dorit ceva vreodată. Simt că acolo mi-e salvarea mult așteptată. Problema e însă că nu-mi dau încă seama despre ce e vorba și ce ar trebui să fac concret. E ca atunci când aud o melodie, iar urechea mea acționează cum știe, prost! Nu o poate reproduce, nu mă ajută să o fredonez, nici măcar nu înțelege versurile. Deja cred că am un anumit ceva care mă tot induce în eroare și care se amuză pe seama mea, neținând cont de temă sau subiect.
Astfel am misiunea să-mi găsesc dorul și să mă înfrupt din ale lui poame până ceva-ul va striga răgușit că nu mai poate, că-i ajunge. Cum fac asta? Extrem de greu de anticipat, mă apuc de testat, poate, poate. Acum am nevoie ca niciodată de norocul începătorului!

la înălțime

Era odata un oraș.
În oraș trăia un om.
Omul era brunet și avea o prietenă.
Prietena era brunetă și avea un prieten cu ochi verzi.
Erau vremuri grele și ei doar pe ei se aveau.
Nu erau prea multe de făcut, dar pe ei nu-i interesa.
Fiecare avea două zâmbete și le era de ajuns.
Într-o zi în viața lor a intrat o fata înaltă.
Acum toți aveau trei zâmbete, mai puțin fata înaltă.
Ea avea doar două.
Într-o zi l-a întrebat pe unul dintre ei ce se întâmplă, ea de ce nu se poate bucura de toate zâmbetele?
Nu a primit răspuns.
L-a întrebat și pe al doilea același lucru.
Nu a primit răspuns.
L-a întrebat și pe al treilea.
A primit o grimasă și un răspuns.
*Nu-mi place să port tocuri.*

roar!

Să tot fie ceva posturi de când mă laud că restucturări, nebunii, idei noi, inovații. Bullshit! A fost nevoie de schimbarea a mai mult de 2 cifre ca aparențele să nu mai înșele.
M-am trezit într-un final apocaliptic, lovit din toate părțile, crunt, cutremurător. Scenarii de coșmar m-au învăluit și mi-au prezis un prezent sumbru. Adio sfaturi sau îmbărbătări, adio! Bun venit mie! Am un loc rezervat în loja neputinței, voi asista la spectacol înconjurat de voi. Vă ameninț cu decepții, am de gând să stau în picioare. Ce nu te omoară, cu siguranță te face mai deștept. Hai, să începem!

La ce m-am gândit, mă întreabă o reporteriță puțin cam prea peltică. La nimic, în mare. A Nordului, cum care? Aoleu, câtă lipsă de profesionalism. Unde am ajuns, ce ni s-a întâmplat? O, lume ciudată, mă accepți așa cum am ajuns? Să ne facem de cap, să ne cumpătăm destrăbălarea și s-o luăm de la început, de mai multe ori, în același timp și mereu cu alții. De data asta fac față, sunt absolut convins de asta. Am dat 3 cu primul zar, e inutil să-l arunc și pe al doilea, nu ar avea decât puterea să-mi confirme ceea ce deja știu. E momentul!

izvorul fericirii

Am două misiuni, dar prefer să ignor una, asumându-mi consecințele. De toți banii plăcere! E atât de cald și liber, numai așa mă pot potoli. Investesc să-mi alin setea și mă așez. Momentan nu prețuiesc confortul, o masă cu bănci de lemn e tot ce-mi trebuie. Nisipul parcă frige, dar berea rece îl face uitat. Am în jur un decor de vis, un vis frumos, dar frumos tare! Cu muzică ca asta, oameni ca mine, zâmbete la fel. Mă uit spre ei, spre zare, mă joc cu rămășițele unei cochilii și mă bucur. Râd peste tot. Rămân în pană de superlative și onomatopee euforice. Nu e un vis și e atât de perfect! Beau în cinstea ei, a lumii!
Vino, așează-te și hai să stăm împreună. Hai să tăcem și să ascultăm ritmurile și șoaptele ce ne înconjoară. La cererea lor hai să încercăm să le ținem minte. Uită-te în ochii mei și promite-mi că n-o să le mai uit, că sunt ale mele pentru totdeauna. E atât de bine! Mai iau o gură. Ultima. Sunt prea beat de fericire.

intr-o doara

Da impresia de cele mai multe ori ca a plecat de ceva timp. Nu se lasa corectat. N-ar fi cinstit fata de voi. Privirea-i pierduta, mainile-i inclestate in formatiuni scheletice nefiresti, mersu-i absent, nimic nu deranjeaza. Nu vrea sa reprezinte, aude si atat. Albastru-i din ochi e la fel de incolor precum paharul pe care il scapa regulat printre clipe de plictis. Cateodata retraieste minuni, atat de rar ca-i sunt imposibil de numarat. Alteori inventeaza revelatii false, atat de dese si colorate, dar cu o scoarta mult prea groasa. De cele mai multe ori insa infloreste cactusi spinosi si numai cu ajutorul vostru. Nu exista nimic pentru si nimic impotriva, dar chiar daca ar exista nu s-ar ajuta de ele, cel mult le-ar formula ca si intrebari. Acum n-are chef si n-are sa spuna nimanui. Asteapta in zadar sa fie ghicit si ii place!

Cat e adevar, cat nu-i provocare?

repede

Adrenalina nu dă inspirație. Ba dimpotrivă, nu știe decât să împroaște cu iluzia puterii. Ia minți și dăruiește acte de vitejie, prostie, elan și bătăi rapide din palme.

Inspirația dă adrenalină. Cu cât mai multă, cu atât mai plăcută, la prima vedere. Aduce în prin plan scenarii fanteziste, vorbe rostit corect, vise și bătăi rapide ale inimii.

hai!

O seară ce a fost și o zi ce se anunță, doar asta contează atunci când zâmbetul îți atinge obrazul și ochii ignoră oboseala.

Dă-mi mâna, ce-ai făcut azi?
Mă gândeam acum la tine și la cum îți place ție să ignori, să râzi de alții și să te deranjeze când lacrimile te încearcă. Și asta pentru că te încăpățânezi să mă asculți. Îți vreau doar binele și niciodată nu ți-am înșelat așteptările, nu înțeleg de ce n-ai avea încredere în mine. N-am să-ți zic nimic mai mult, refuz să mă lovesc cu fruntea de stânci reci și dure, doar pentru a-ți dovedi supunere. Nu îți voi oferi căpșune iarna sau buchete de ghiocei în septembrie. Nu mă chinui să te mint că sunt un Superman contemporan. Nu-mi stă în fire. Așteaptă-te să eman masculinitate pe care să n-o înțelegi și nu-mi cere explicații pentru ceea ce crezi că o precede. Nu te mai previn de nimic de acum, întâlnește-te cu imprevizibilul și arată-mi că-l accepți după ce-l privești scurt, m-am plictisit de amânări. Ți-aduci aminte cum era la început? Te vreau fără sens!
Dă-mi mâna, am o surpiză pentru mâine..