3 doamne

Dacă n-ar fi venit de la A.m.p, cu siguranță n-aș fi răspuns leapșei. Dar iată cum accept să alerg puțin fără să mă pun pe coco.

Încep dezamăgitor pentru că nu numai că îmi lipsesc cele 3 cuvinte, dar nici nu am găsit vreo pușculiță ajutătoare. Astfel că am să invoc 3 litere, de la 3 fete care n-au fost deloc departe de un titlu onorific.

Prima este I. care mi-a arătat cum e să fii spontan, să te plimbi prin locuri la care cu puțin timp înainte nu îndrăzneai decât să visezi. Mi-a arătat cum oboseala fizică nu doare și cum zâmbetele se folosesc și în alte moduri decât pentru a reacționa banal la o poantă regândită. Mi-a demonstrat cum există momente în care poți refuza imortalizarea într-un tablou pastelat, alături de toți ceilalți, neoporidu-ți mersul legănat, în paralel. Mulțumesc I.!

Urmează O., cea care îmi cunoaște limba. De la ea am aflat frumusețea gândurilor fără sens. Filmul nostru a fost o reeditare a unor episoade nedifuzate de nimeni, un joc de cuvinte rar, cu punctaj mare. Am făcut parte dintr-un duet fără muzicalitate, fără toane și mereu pe aceeași măsură. Mulțumesc O.!

Am să închei cu A., fără să am vreun motiv ascuns. Ea m-a pus să mă uit în oglindă și să reflectez. Numai cu ajutorul ei am început să observ detaliile, sa-mi văd ochii așa cum nu se văd când mă uit pe furiș. Am tălmăcit și răstălmăcit, mereu în fața aceleiași bucăți de sticlă care mă copia întru-totul. De pe un stadion până în podul unui han, tot ce am făcut a fost să mă holbez. În cele din urmă m-am văzut. Mulțumesc A.!

Almanah

Mă echipasem cu picioarele de munțoman și nu mai aveam nevoie decât de ajutorul unui shuffle norocos pentru a-mi începe odiseea. Lăsat pe spate, sprijinit în coate și pe scoarța moale doar în aparență, nu puteam să nu mă gândesc. De fapt niciodată nu pot să iau o pauză totală, un defect. Închid ochii și mă potrivesc în cadrul roșu, inspir niște secunde creative, urmând să expir încet, încet, depășind mai întâi termenele lor. E prima dată când mă simt bine după o absență de câteva decenii, parcă.
Am renunțat să mai gândesc cuvinte, mă descurc și fără. Ba chiar după o impresie total obiectivă reiese că mi-e mult mai bine așa. Da, doar mie, sunt aproape singur, nu mă vede nimeni. Important e să le evit capcanele involuntare și să-mi potrivesc salturile cu ritmul muzicii. Of, iar aceeași greșeală!.. Nu mă pot abține să nu fac scenarii, oricât de oricum ar fi. Prost, Seb, prost!
E timpul. Nu pornesc chiar entuziasmat, mai ales după uriașa decepție de mai devreme. Scuip niste fum neuronal. Mă ridic, te ridic, ne uităm unul la altul și te abandonez după zile si zile de repetiții făcute împreună. „Alma, nah! Voi găsi un rucsac și sus, tu mă tragi în jos, mult prea în jos..”

albastru tăcut

Apartenența la cea mai des întâlnită specie de mină de pixuri nu a părut să-l deranjeze vreodată. Mereu a trăit cu impresia că are momente când își poate schimba nuanța, ba chiar pretindea în mintea-i că deține o ciudată impermeabilitate a tuturor liniilor trasate de el pe orice tip de hârtie. Și ca orice întâmplare care își rezervă dreptul de a fi povestită în mare parte datorită incertitudinii acțiunilor ce-și fac loc printre rânduri, acest albastru a promis și promite că va mai promite.

Câte din promisiuni și le-a ținut? Mai pe toate făcute altora, mai niciuna făcută lui, e un culor intrat în tiparele altruismului și rămas acolo. Își mai aduce aminte din când în când cum era înainte, cum toate cele 3 încercări de a-și aerisi literele proaspete și-au găsit sfârșitul în lungi pauze, succesoare ale strofocărilor pulmonare ce s-au dovedit a-i servi doar ca și muze. Toate celelalte adieri nu au reușit decât sâ-i gâdile obrajii cu șuvițe umezite de caniculă. Culorile fierbinți nu i-au inspirat niciodată încredere, dar în ultima vreme l-au atras de prea multe ori ca să mai poată nega un trend inconștient.

Acum caută răcoare, ba chiar frig, se așează pe verdele favorit și urmărește jocul. Nu va mai dura mult până când își va pierde glasul și va sări iarăși mut în calea uneia dintre ielele pe care le iubește așa mult. Nu vrea să nu poată să le facă față, nu trebuie să le lase să-i scape. Un galben i-a adus aminte de ceva ce el de mult uitase, o frică pe care o ignoră din cele mai vechi timpuri. Unde ar mai fi farmecul? Și de ce are momente când simte mici tremuri ce nu-i aparțin? Să aibe legătură cu nuanța fricoasă de galben? Iar dacă, prin absurd, farmecul dispare, va veni rândul altei culori să facă farmece?

astenie

autostrada fără lună

E o plăcere să-i calci pe asfalt, să-i simți granulația, netezimea-i, pe tălpile de cauciuc. Se bucură de o realitate ieșită din comun, e dorința oricui, dar mult prea puțini se bucură de ea. Însă odată ce ai ajuns să-i calci pe urmele scrijelite de timp însuși, vei descoperi plăceri nebănuite, negândite de o minte verde. Nu e nici pe departe o utopie, se poate demonstra oricând, prin poze, vorbe și matematică. Am privit-o la început cu reticență, argumentele pe care știința mi le aduce nu le pot contrazice. Astfel că mă echipez și-mi iau avânt. Am să alerg până la epuizare, până când picioarele îmi vor fi așa de grele încât pașii vor lăsa în urmă basoreliefuri de-o eternitate indiscutabilă. Să vedem atunci cine va mai avea curajul să-mi arunce în față negații ori contestații ale unei caligrafi perfecte.

Așadartocmai când vechile limite se îndepărtează lăsând în urmă siluete dornice de recunoaștere, iar slalomul prin beznă e atât de bine dozat încât reușesc să ignor fiecare lege a fiecărei gravitații a fiecărei proiecții, apare! Neantul a ieșit la joacă cu o nălucă năucitoare și mi-e imposibil să le rezist. Ce caută aici și de ce a început să-mi lumineze noaptea?

O urmăresc deja de ceva timp și înțeleg că nu voi mai avea energie s-o ajung. Nu a semnalizat nici măcar o dată, de stat pe avarii nici nu poate fi vorba, schimbă direcția des și brusc. Simt că am intrat într-o buclă și mă învârt în aceeași intersecție, iar semaforul intermitent refuză sî-mi acorde vreun indiciu..

aniversare

Tu! Ia niște timp și fă-ți de cap. Te învăț cum, nu că m-aș pricepe, dar știu. Îți zic ce să faci până și cu ferestrele dintre secunde, am aflat aproape tot. Căștile pe care le port mereu când cineva vorbește cu mine sunt fictive. De fapt zgomotul apare numai când mă adresez mie. În premieră recunosc, obișnuiesc să fac asta. Nu, stai liniștit am reflexe care mă ajută. De cele mai multe ori și pe cei din jur, sunt reflexe deloc des întâlnite, am să-ți mai povestesc despre ele.
Momentan deschide palma și acceptă-mi darul, numai așa o să afli. Adevărat, nu sună încurajator deloc, dar crede-mă că nu ai nici cea mai vagă idee a ceea ce o să urmeze. Promit că îmi voi verifica cutia poștală periodic și-ți voi răspunde fără întârziere la toate scrisorile de mulțumire.
Ahh, naivitatea asta!.. Nu renunț la nimic, nu mă schimb, nu îmi pune buna intenție la îndoială, te rog. De fapt nu te rog, te las să alegi. Tu, amatorule de plăceri rare și nu prea, intense și nu foarte, auzite și nevăzute, amână-mă după ce deschizi cadoul.

abisal

Am prins o zi senină, un ocean liniștit, apa limpede. Din înălțimea stâncii mele favorite studiez atent siluetele diforme, le-am învățat haosul din mișcări. Am ajuns chiar la stadiul în care pulsul mi-o lua razna în fiecare moment în care le pierdeam din vedere. Spre norocul meu însă, le reîntâlneam după fiecare frecare la ochi ori după ce mă lăsam conștient hipnotizat de singurul soare pe care un cer așa mic îl poate suporta.

Am văzut hore, am văzut petreceri, zboruri marine în stol de rațe sălbatice, siluete grațioase și autoportrete stilizate. Am întâlnit bucurie, somn, meditație, agitație, nepăsare și zgomote surde. Dar probabil că știi deja toate astea, le urmărești cu același interes în fiecare nor de cer senin.

Am fost, sunt și voi fi mereu tentat să mă arunc într-un echer perfect, urmat de trei piruete care ar face invidios orice filet, oricât de antrenat ar fi. Am să mai stau totuși aici, e prea comod și îmi place mult prea mult ceea ce văd, chit că risc să mă rătăcesc în miraje. Știu că voi ceda la un moment dat, mă voi îmbăta și voi reacționa inconștient, fără să știu să înot.

ascuțitori

Mă convinsesem în cele din urmă că e cazul să iau o pauză și să reflectez. Așa că am aruncat la vecini toate tentațiile și m-am apucat de treabă. Nici n-am colorat cum trebuie prima pagină și mă văd brusc întrerupt. Cât tupeu sa ai totuși să scoți din mediație un aspirant la titluri senzaționale? Mă dezmeticesc și pun creionul fără vârf deoparte, caut ceva să n-aibă nevoie de nuanța aia.

Perfect! Nici nu se putea mai bine. Un nou început optimist. Culori sinonime pentru ochii neantrenați sau deloc pentru cei prea critici. Ah, iar mă întrerupi? Nici măcar nu e așa urgent să nu suporte așteptare. Iar am rupt vârfuri tocmai când le mânuiam așa bine! Încep să te urăsc.

Mai încerc, doar n-am să mă dau bătut. Poate că lipsea fundalul sonor. Sau poate cel culinar. Experimentez în toate felurile, degeaba. Obosesc de atâtea schimbări, mă amețesc și mă fac să confund culori rivale.

Nu mai am soluții, aștept, sughițul m-a sleit..

procentual

23,7% oțet balsamic
19,1% degeaba
10% smog
10% vânt
10% nisip
6,9% verde libian
6,38% antiteze de baltă
5,55% întuneric
3,14% litere șchioape
3% litiu-ion
2,22% vise necurate
0,01% esență de rom

fără hartă

Te-am văzut plimbându-te în continuare printre aceleași, blocuri cel puțin seculare, neclintine de vreo eroziune spațialo-temporală. Aceiași pași, indicii ale unei muzicalități pe alocuri neînțelese, chit că privite după indicații. Ai putea chiar la un moment dat să-ți apeși amprenta atât de tare în familiaritatea străzilor încât ele, pe rând, te vor revendica sub ale lor plăcuțe albastre. Iar tu, în plictiseala-ți deloc profundă, îți vei dori să ajungi din nou în intersecțiile desenate mult prea identic, de unde va izvorî un nou drum, cu acelasi ritm.

Mă întreb de multe ori cât de absent poți fii în momentele în care strălucirea de vis a vis absoarbe tot ce ar trebui să rămână pe loc, iar tu pur și simplu uiți să mai ridici privirea înspre cel mai apropiat balcon. A crea inerție din repaus nu e un lucru cu care ceilalți s-ar mândri..