dor.de

Am o nevoie nouă. Mi-o doresc cum nu-mi aduc aminte să-mi fi dorit ceva vreodată. Simt că acolo mi-e salvarea mult așteptată. Problema e însă că nu-mi dau încă seama despre ce e vorba și ce ar trebui să fac concret. E ca atunci când aud o melodie, iar urechea mea acționează cum știe, prost! Nu o poate reproduce, nu mă ajută să o fredonez, nici măcar nu înțelege versurile. Deja cred că am un anumit ceva care mă tot induce în eroare și care se amuză pe seama mea, neținând cont de temă sau subiect.
Astfel am misiunea să-mi găsesc dorul și să mă înfrupt din ale lui poame până ceva-ul va striga răgușit că nu mai poate, că-i ajunge. Cum fac asta? Extrem de greu de anticipat, mă apuc de testat, poate, poate. Acum am nevoie ca niciodată de norocul începătorului!

la înălțime

Era odata un oraș.
În oraș trăia un om.
Omul era brunet și avea o prietenă.
Prietena era brunetă și avea un prieten cu ochi verzi.
Erau vremuri grele și ei doar pe ei se aveau.
Nu erau prea multe de făcut, dar pe ei nu-i interesa.
Fiecare avea două zâmbete și le era de ajuns.
Într-o zi în viața lor a intrat o fata înaltă.
Acum toți aveau trei zâmbete, mai puțin fata înaltă.
Ea avea doar două.
Într-o zi l-a întrebat pe unul dintre ei ce se întâmplă, ea de ce nu se poate bucura de toate zâmbetele?
Nu a primit răspuns.
L-a întrebat și pe al doilea același lucru.
Nu a primit răspuns.
L-a întrebat și pe al treilea.
A primit o grimasă și un răspuns.
*Nu-mi place să port tocuri.*

roar!

Să tot fie ceva posturi de când mă laud că restucturări, nebunii, idei noi, inovații. Bullshit! A fost nevoie de schimbarea a mai mult de 2 cifre ca aparențele să nu mai înșele.
M-am trezit într-un final apocaliptic, lovit din toate părțile, crunt, cutremurător. Scenarii de coșmar m-au învăluit și mi-au prezis un prezent sumbru. Adio sfaturi sau îmbărbătări, adio! Bun venit mie! Am un loc rezervat în loja neputinței, voi asista la spectacol înconjurat de voi. Vă ameninț cu decepții, am de gând să stau în picioare. Ce nu te omoară, cu siguranță te face mai deștept. Hai, să începem!

La ce m-am gândit, mă întreabă o reporteriță puțin cam prea peltică. La nimic, în mare. A Nordului, cum care? Aoleu, câtă lipsă de profesionalism. Unde am ajuns, ce ni s-a întâmplat? O, lume ciudată, mă accepți așa cum am ajuns? Să ne facem de cap, să ne cumpătăm destrăbălarea și s-o luăm de la început, de mai multe ori, în același timp și mereu cu alții. De data asta fac față, sunt absolut convins de asta. Am dat 3 cu primul zar, e inutil să-l arunc și pe al doilea, nu ar avea decât puterea să-mi confirme ceea ce deja știu. E momentul!

izvorul fericirii

Am două misiuni, dar prefer să ignor una, asumându-mi consecințele. De toți banii plăcere! E atât de cald și liber, numai așa mă pot potoli. Investesc să-mi alin setea și mă așez. Momentan nu prețuiesc confortul, o masă cu bănci de lemn e tot ce-mi trebuie. Nisipul parcă frige, dar berea rece îl face uitat. Am în jur un decor de vis, un vis frumos, dar frumos tare! Cu muzică ca asta, oameni ca mine, zâmbete la fel. Mă uit spre ei, spre zare, mă joc cu rămășițele unei cochilii și mă bucur. Râd peste tot. Rămân în pană de superlative și onomatopee euforice. Nu e un vis și e atât de perfect! Beau în cinstea ei, a lumii!
Vino, așează-te și hai să stăm împreună. Hai să tăcem și să ascultăm ritmurile și șoaptele ce ne înconjoară. La cererea lor hai să încercăm să le ținem minte. Uită-te în ochii mei și promite-mi că n-o să le mai uit, că sunt ale mele pentru totdeauna. E atât de bine! Mai iau o gură. Ultima. Sunt prea beat de fericire.

intr-o doara

Da impresia de cele mai multe ori ca a plecat de ceva timp. Nu se lasa corectat. N-ar fi cinstit fata de voi. Privirea-i pierduta, mainile-i inclestate in formatiuni scheletice nefiresti, mersu-i absent, nimic nu deranjeaza. Nu vrea sa reprezinte, aude si atat. Albastru-i din ochi e la fel de incolor precum paharul pe care il scapa regulat printre clipe de plictis. Cateodata retraieste minuni, atat de rar ca-i sunt imposibil de numarat. Alteori inventeaza revelatii false, atat de dese si colorate, dar cu o scoarta mult prea groasa. De cele mai multe ori insa infloreste cactusi spinosi si numai cu ajutorul vostru. Nu exista nimic pentru si nimic impotriva, dar chiar daca ar exista nu s-ar ajuta de ele, cel mult le-ar formula ca si intrebari. Acum n-are chef si n-are sa spuna nimanui. Asteapta in zadar sa fie ghicit si ii place!

Cat e adevar, cat nu-i provocare?

repede

Adrenalina nu dă inspirație. Ba dimpotrivă, nu știe decât să împroaște cu iluzia puterii. Ia minți și dăruiește acte de vitejie, prostie, elan și bătăi rapide din palme.

Inspirația dă adrenalină. Cu cât mai multă, cu atât mai plăcută, la prima vedere. Aduce în prin plan scenarii fanteziste, vorbe rostit corect, vise și bătăi rapide ale inimii.

hai!

O seară ce a fost și o zi ce se anunță, doar asta contează atunci când zâmbetul îți atinge obrazul și ochii ignoră oboseala.

Dă-mi mâna, ce-ai făcut azi?
Mă gândeam acum la tine și la cum îți place ție să ignori, să râzi de alții și să te deranjeze când lacrimile te încearcă. Și asta pentru că te încăpățânezi să mă asculți. Îți vreau doar binele și niciodată nu ți-am înșelat așteptările, nu înțeleg de ce n-ai avea încredere în mine. N-am să-ți zic nimic mai mult, refuz să mă lovesc cu fruntea de stânci reci și dure, doar pentru a-ți dovedi supunere. Nu îți voi oferi căpșune iarna sau buchete de ghiocei în septembrie. Nu mă chinui să te mint că sunt un Superman contemporan. Nu-mi stă în fire. Așteaptă-te să eman masculinitate pe care să n-o înțelegi și nu-mi cere explicații pentru ceea ce crezi că o precede. Nu te mai previn de nimic de acum, întâlnește-te cu imprevizibilul și arată-mi că-l accepți după ce-l privești scurt, m-am plictisit de amânări. Ți-aduci aminte cum era la început? Te vreau fără sens!
Dă-mi mâna, am o surpiză pentru mâine..

Ce ești? (1)

Un măr

Îndrăznesc să-i acord titlul de regele fructelor. Nu prin prisma complexității, ci a notorietății. Este simbolul poamelor de pretutindeni, versatil și nobil. Privit în religie drept copacul interzis, este dătătorul de judecată, de libertate.

Am în față un exemplar galben-roșiatic, un măr de modă veche, clasic. Nu-mi dau seama dacă și când îl voi mânca, sau mă voi hrăni platonic cu imaginea-i, atât de des întalnită în arta umană a naturii moarte. Forma perfectă și îmbinările deloc unice de culori îl fac extrem de plăcut ochiului, iar gustul dulce sau dulce-acrișor îl fac o desfătare culinară dozată excelent. Are și calități de simbol, aducător de belșug, instrument științific creator de legi sau armă cu două taișuri în basme.

Notă finală: 9/10

(17/10/2008)

bah, viața e frumoasă!

Avem în titlu concluzia mea, după 24 și ceva de ani de viață. Nu exagerez când spun că cel mai intens moment pe care l-am trăit a fost să mă nasc. Sunt absolut convins că strigam de bucurie când primul val de lumină mi-a pălmuit pentru prima oară irișii albaștri. Sunt totodată curios dacă e oare prima dată când observ cât de bine e să trăiești, cât de plăcut e să zâmbești și cât de interesant e să gândești? Autiștii de pretutindeni știu despre ce vorbesc și sunt convins că și autiștii de voi înțelegeți.
Încerc să mă adun și să scriu despre ceva concret, dar sunt atât de multe.. De la succese la decepții, la însurători, la amiciții, la soare, prin vânt, jocuri, muzică, cărți, plimbări, amintiri, planuri, surprize, tristeți, lumini și culori, totul se adună în jur și ne oferă tot ce poate mai frumos și mai trăibil posibil.
Nu sunt high, nu sunt îndrăgostit, nici măcar optimist, dar trăiesc cu convingerea că viața este cel mai bun lucru care ni se putea întâmpla. Să ne trăim bine!

ploua-v-ar!

Orașul nu e trist când plouă, oamenii sunt depresivi și asta îl liniștește.

În ultima vreme am văzut prea multe poze fără zâmbete. Economic vorbind, din cauza crizei, spiritual vorbind, din cauza crizelor. Și ca antiteza să fie completă, oamenii se contrazic și lasă intenționat să se înțeleagă că banii aduc fericirea. După spusele a generații întregi, toamna e vreme de făcut copii sau/și de numărat bani. Nicio altă activitate nu are cum să coloreze cerul gri din jurul ochilor între-deschiși de somn și între-închiși de frustrare. Toamna ne spune că în curând se mai duce un an și că tocmai s-a terminat timpul liber, plătit, de huzureală la soare, cu picioarele murdare de nisip. Ce am făcut să merităm o așa trecere inuman de buscă? Nu ne ajunge că am mai ratat 12 luni aiurea, mai trebuie să ne și plouă când tocmai vroiam să reintrăm în rutina zilnică mult dorită?

Un câine prieten mi-a zâmbit și a dat bucuros din coada când l-am mângâiat, stricându-i poziția de covrig ud în ploaie.