wnw

Pe Tic îl știu dintotdeuna, am copilărit împreună. De fapt, el copilărea mai rar cu noi, avea prostul obicei să dispară cu lunile și apoi să apară ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat și a ieșit p-afară cum stabiliserăm ieri, acum 1 an. Nu am stat să mă gândesc ce făcea în timpul ăsta și nu l-am întrebat vrodată, nici nu cred că eram curios. Îmi plăcea compania lui, parcă își acoperea timpul lipsă într-o secundă, îl comprima în câteva ore.
L-am admirat, am văzut în el ceva complex, de multe ori incomplet, dar fascinant. Avea puterea de a anima și uni ceea ce alții plictiseau. S-au creat multe legende în jurul lui, dar cum cineva se apropia prea mult, urma perioada despărțirii. Era dureros pentru noi, aveam să mai petrecem mult timp în liniște până la următoarea lui apariție. Nu putea fi uitat, iar cum vreunuia îi trecea prin minte așa ceva, Tic apărea și ne aducea aminte de el, dispărând apoi instantaneu, lăsându-ne să ne zbatem într-un miraj obositor.
Așa a început totul..

misclick

Băutură ieftină și tutun uscat, închipuiri
Mă înconjoară iar, văd cum transpiri,
Te ștergi pe mâini cu mâna mea
Mi-arunci căldură, aduci fiori din preajma ta.
Știu că greșim, m-alătur unei utopii
Veșnic în căutarea unui vis de împlinit.
Parcă am fost aici, e greu de retrăit
Acum sunt și mai mulți, nu doar copii.
Și dacă ești aievea, dacă nu mă mint?
Glasul tău, ochii, privirea, clipești la fel,
Ori sunt eu? Îmi place să m-alint,
Ești gri și-n fum, o să încerc alt link.

mazed

Un șut, o paradă, un alt șut, aceeași paradă, un penalty decisiv transformat, urmat de un altul, toate îmi gâdilă moralul.
Degeaba, nu pot să-mi trezesc simțurile, trăiesc din reflexe și unii ar zice că nu o fac rău.
M-am plictist însă de inerție, muzică pe repeat și picioare amorțite.
M-am plictisit de zile identice și zâmbete tâmpe.
Nu-mi găsesc locul printre rafturi, e luna plină?
Halal memorie.
Inspirație nema.
Îmi trebuie ceva și un plan.

artistic

Voi folosi un pătrat alb, fără cusur. Voi folosi culori inventate de sunete și linii transcrise cu ajutorul privirii. E invenția mea, la care lucrez de mult, întotdeauna fără efort fizic.

Totul începe cu o descătușare galben-verzuie, cu o tentă absentă. Urmează o tăcere punctată timid cu gri, acoperită ușor cu roz pal. Condimentez partea centrală cu picuri roșii, de sudoare și tinerețe inodoră. Îmi pun palmele pe ochi și îmi închipui un fundal neutru, colorat și nu prea, vag, supărător de incert. Colțul de sus il las gol, cercul de jos îl las plin, din el o să bem. Desenez două picioare, o mînă, un ochi și puțin păr. Cu tremur în glas și fără să privesc înfig compasul și creez galben. Mă așez deasupra și îl întreb ce lipsește: *Alb, mult alb..*

La prima vedere nu se înțelege nimic, poate nici la a doua. E foarte probabil să nu se ințeleagă de fapt, niciodată. Iată-mi creația care nu stârnește curioziate!

sunt unde?

Imi place sa-mi pun din cand in cand intrebarea asta. O ascult atent, ma gandesc ca ar fi bine sa-mi dau un raspuns, dar subit o uit si nici macar nu-i acord diacriticele corespunzatoare. Cred ca cred ca vreau sa ma grabesc sa trec la urmatoarea, dar de cele mai multe ori ma insel si revin la ea. Si iar ma intreb si iar ii ignor floricelele si scrisul caligrafic, fara greseala.
Sunt mereu in acelasi ciclu neplictisitor, presarat pe alocuri cu alte mii de intrebari, inspirate si nu prea, dar intotdeauna simpatice. Nu sunt curios cand si daca bucla va rezista la infinit, momentan ne intelegem prea bine, iar zambetele tampe sunt la mare pret printre cafelele insipide si lichidele inodore, singurele care au puterea sa intervina si sa mai adauge anapoda cate-o virgula atipica.
O singura nelamurire mai ramane insa: 'In Jamaica ploua?'..

must listen (VIII)

Alexandrina Hristov - Roule Taxi
Asculta mai multe audio Muzica

nisip

Am luat-o deoparte și i-am șoptit șoapte. Privea în gol și se scărpina în tălpi. Nu-mi dădea voie să-mi dau seama dacă e atentă sau nu. Am apăsat-o încet pe umăr în timp ce mă îndepărtam și am privit-o cum revine la poziția inițială precum un resort perfect. M-am ridicat, prefăcându-mă că nu-mi pasă și că atenția mea e acum postată pe o insulă îndepărtată. Cu fiecare pas îmi concentram mai atent auzul asupra-i. Degeaba, se pierduse.

must listen (VII)

sol

Pe partea cealalta iarba e intotdeauna mai gustoasa, spune o veche zicala bovina. O auzeam destul de clar si des, astfel ca a venit o vreme cand, obsedat, n-am mai rezistat tentatiei. O singura problema aveam, nu ma puteam desparti de cei ce m-au adoptat. Chit ca plecam zile intregi, in cele din urma ma intorceam la aceeasi alee ce ducea acasa. Era din istinct sau nevoie, din dragoste sau de dor, pe oriunde as fi iesit din pamanturile cunoscute, odiseele se terminau la aceeasi intresectie de 3 drumuri, 2 dintre ele avandu-si capatul in fata, respectiv spatele ieslei mele. Odata ajuns inapoi, ma simteam din nou copil, in siguranta si fara griji, dar gandul unei nou avantari in necunoscutul salbatic, curiozitatea tipica mintii tinere, insetata de nivele inalte de adrenalina, imi incoltea din nou in inima.

Eram insa indecis, nu-mi faceam planuri, asteptam puseul de curaj care sa ma arunce doar in cateva clipe departe de fratii copaci cu care am crescut odata. Si iata-ma iarasi singur, in locuri de vis, nu prin prisma frumusetii, dar a enigmelor ce le bantuiau ori a detaliilor ce le slefuiau formele si senzatiile. Cateodata ma simteam atotputernic, cateodata unic, cateodata identic cu cei din jur, intotdeauna intruchiparea povestitorului, a eroului si a cititorului.

Avalanse de culori nu ma lasau sa privesc in spate. Nu aveam nimic programat, dar totul venea parca de la sine. Paseam interesat de fiecare textura ce-mi modeleaza talpile si priveam soarele din orice noua perspectiva, inchizand-mi ochii si absorbindu-i lumina in intunericul pleoapelor. Stateam tolanit in cea mai inocenta iarba, parca nu-mi venea sa cred ca viata imi poate oferi mie astfel de momente de care nu auzisem decat in povesti, care nu ma adormeau niciodata si pe care, oricat as fi incercat, nu puteam sa le constientizez, sa le aseman unor sentimente reale, traite sau retraite vreodata de vreo fiinta cunoscuta. Cufundandu-ma in ceea ce unii ar putea numi meditatie, uitam de realitate, de timp si scopul lui infinit, iar cand ma trezeam vroiam acasa. Atat de simplu mi se paruse drumul pana acolo, incat eram destul de naiv sa cred ca pot reveni oricand, reluand si continuand, intrerupandu-ma odata cu plictiseala si reintrand la loc in ciclu ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Senitatea cu care luam deciziile ar fi putut speria pe oricine, in afara de mine, pe care ma obisnuisem.

Si in ciuda modelelor clasice, circularitatea avea sa-si repete unduirile, lasannd-mi amintirile la capatul aleii, stiind ca n-are sa astepte mult pana cand voi veni dupa ele, mi le voi baga in buzunarele fara fund si voi pleca asemeni unui trubadur intr-una din cautarile epice ale unui ceva.

e-oameni