erată

E liniște. Simt cum mă dor timpanele și-mi explodează ochii. Am buzele sărate și retinele inundate. Imaginile mi s-au imprimat pe lobii frontali ai vieții. Sunt acum animate pe jumătate, doar de bătăile inimii mele.

Îți caut semnele. Le-am avut pe mine și le-am pierdut. Îți aparțineam. Oftez obsesiv. Aștept noaptea să cred că ești în ea și iarăși nu te văd. Oftez și mă chircesc ca un embrion lipsit de putere. Îți fac loc. Atât pot.

Aștept să te naști.

Aștept.

Aștept să te aștept cu picioarele goale și reci.

palindrom

M-am trezit la fel de amețit cum m-am culcat. Am coborât târâș din pat și am mai răscolit o dată așternurile goale. Am aruncat o privire pe fereastra cu prea mult soare și mi-am îndesat stângaci picioarele în papucii aruncați la distanță greu de reprodus.

A urmat un drum pe cât de scurt, pe atât de șerpuit. Ajuns în fața ei, i-am fixat privirea ca într-o obsesie abia venită pe lume. Nu am scor niciun cuvânt, dar umeazeala din palmă mi-a inundat simțurile. Am zâmbit, mi-a întors gestul. Au urmat momente de rătăcire imobilă. Timpul s-a încurcat pe sine și mai apoi pe mine. Clișee ale vremii s-au răsculat și mi-au confirmat: "Nu e o iluzie, dar nici ceea ce pare. Cu toate acestea, chiar vă știți dintotdeauna". Dintodeauna mea sau a ei, nu mai conta.

I-am analizat atent pielea, irisul, părul. Mi-a aruncat un rânjet ușor. Îl știu prea bine, m-a obișnuit cu el. Am coborât mâna și am pasat umezeala palmei. Textura simplă, alunecoasă, îmbia la un masaj al împreunării. Tăcerea se spulbera încet. Susurul se transforma ușor într-o cascadă. Am ridicat bărbia și am tras cu ochiul acolo unde cândva era cerul. Am consumat brusc o clipă de neatenție. A fost de ajuns. Am tresărit și am făcut un pas în spate. Săpunul nu a ajuns în savonieră. Ba dimpotrivă.

Mulțumesc și pa, mândr'om.

oare doar doare?

Trec prăfuit pe lângă o reclamă ce are în prim plan o brichetă și pe fundal o farmacie. Calc în paradoxuri ce-mi rămân lipite adânc pe tălpi. Erau vremuri când m-aș fi oprit si aș fi încercat să-mi scutur bocancii, acum doar prefer să mut pietricele dintr-o parte în alta și mă bucur când le trimit în colțuri ce doar îmi gâdilă pașii. 

Mai găsesc metafore chiar și în pahare cu sirop, nu mi-am pierdut ochii și încă nu m-am pierdut. Cu simțul tactil nu mă mai pot însă mândri ca pe vremuri, furnicăturile se blochează nu de puține ori între firele de păr, fie ele blonde sau șatene. Generez și regenerez în continuare clorofilă. Refuz, ca și în alte dăți, să-mi trag pelerina, iar ploaia de rouă mi-ar putea turna curând chiciură în seva brută. Eh, cine mai are nevoie de boboci? Sunt la tot pasul și lumea a început să-i și numere. 

Flutur cu o mână un steag revoluționar, îmi bat cu cealaltă joc de istoria recentă, iar când le folosesc pe amândouă îmi pierd din echilibru. Lumea se schimbă și schimbă, iar eu tot la locul meu nu stau. N-am stare de mine și mă simt în stare de cu totul altceva. 

Un salt, altul, un genunchi însângerat, o palmă zgâriată, o nouă săritură. Iar mi-am mușcat din pumn. Capitulez doar când se sună de intrare. Până atunci promit să țopăi prin caligrafie, prin caietele pătate în băltocile de călimară și autodictări, chit că nu ne vedem în toamnă.  

Scrie-mi ce vrei în carnet, dar nu uita să mă trezești când mi-e lumea mai dragă. "Doare, Seb, doare?"

decalog de profil

Suntem reprezentanții generației care își poartă tâmplele grizonate cu mândrie și își îmbracă vorbele cu arhaisme sarcastice.

4. Cu fiecare videoclip care ne dispare din playlist ne îndreptăm către noi răsărituri, purtând în spate titluri depășite.

7. Avem senzația că am crescut alături și de fapt nu facem decât să mimăm nostalgia.

3. Citim pe rând, în rând, aceleași fraze reformulate la nesfârșit și ne prefacem că deținem puteri revelatoare.

9. Nu mai întoarcem voit capul pe drum, efectul involutar ne răpune și cădem pradă unei imaginații creatore.

1. Ne plictisim cu idei nespuse noilor veniți, prea mult răzgândite în oglindă, de unde și miopia prematură a comunicării.

2. Apelăm des la pagina de rebus, la anecdote universal valabile. Uităm cum e să ne privim liniștiți și să ne adresăm prin limbaje nonconformiste.

10. Ne-am rătăcit prin vecini pastelul din obraji și refuzăm să revenim asupra romanelor începute, emițătoare de miresme complementare.

8. Iubim animalul din animale. Ne ferim de animalul din noi și ne sperie zgârieturile celor nedomesticiți de timp.

6. Stăm cu ochii pe premiul cel mare. Ne-am pierdut abilitatea de a ne împărți privirea în patru și de a ceda câte un sfert fiecărui mim neobosit.

5. Ne e frică de mâinile care ne vor pune înapoi pe circuit. Accelerăm pe același 8, pe aceeași bandă cu un singur sens, oprim numai la roșu și ne cenzurăm plictiseala cu scărpinături recursive.

penaj - miraj, viraj - picaj

Voci ce îmi spun că-i ne-nțeles
De ce și unde te-am ales,
Doresc acum să fiu și franc
Să ies cu totul din el banc.

Respir adânc, inspir pe nas
Și beau alean un simplu pas.
"Nimic nu-i pus în ramă gol
Sunt eu și ea, în vis, parol".

Despart în nori un cerc voios
M-apuc de el și-l mint haios.
Te-așez în rotocol, c-un flutur,
Alerg și brusc invoc un huzur.

"Aș, nu-i al meu, e întâmplarea",
Îmi zic pe loc ș-adulmec marea.
Mai trag un fum, pășesc spre foc:
"Sunt pașii ei, i-a pus la loc".

Planez cu briza-nfiptă în ochi
Mă scotocesc și dau de vechi
Cuvinte, frunze, vorbe-n vânt.
Le-aleg și prost încep un cânt.

ingratulat

A trebuit ca ani de valuri să-mi izbească repetat tâmplele pentru a înțelege în sfârșit de ce scârțâitul nu are linie melodică.

Nu am reușit să-mi dezlipesc urechea de inimi și credeam cu tărie că mai normal decât m-am învârtit nu e posibil. Am ajuns însă la reprezentații ce mi-au adus coregrafia în pragul banalului. Am trecut pe rând prin rolul magazionerului, al sufleorului, al luministului, al figurantului, al episodicului și în cele din urmă al principalului. O succesiune ce la prima vedere bate perfectul, deschide ochii către aplauzele publicului. Greșit, e doar mirajul unui doritor al plăcerii singulare, al satisfacerii de sine, al luptătorului unicelular pentru el.

Așa cum era de așteptat, nu am prins mărul din cădere, în ciuda reflexelor și al simțului intuitiv cu care îmi place să mănânc de pe jos. Refuzul de a mă încrede într-o realitate de a cărei existență știam m-a adus în cele din urmă în regresul ce avea să-mi lumineze parțial palmele. Nou promovat la gradul de retrograd, am călcat în picioare orbitorul reflector și am parcurs etapele inverse formării. Ajuns în întuneric, am căutat cu privirea umbre de lumină, siluete spre ale căror tresăriri să-mi urnesc umerii. Pierdut, confuz, lucid, aievea, fericit, am ajuns în fața oglinzii în care am probat primele costume. Am ales frânturi din fiecare și le-am potrivit pe mine. Am retușat cu grijă carnea care aducea cutele și am încăput în cele din urmă în mozaicul contrastant cu bezna din jur.

Am avut nevoie drumuri dus-întors, de o ascensiune falsă și de o retrogradare cinstită, de mâinile mele pe altele și de mâinile altora pe mine, de izbiri repetate de încăpățânări nejustificate, de mulaje sufocatoare, de binevoințe inutile, toate pentru a-ți puncta degetele:

Nu sunt al nimănui cât nu sunt nici al meu;

Nu merit nimic și nu am niciun merit;

Mă schimb și schimb fără voie;

Iert, dar nu mă iert;

Critic criptic, scriptic și atipic.

paginatură

M-ai întrebat amuzată de ce îmi folosec în continuare buzunarele și dacă am să ajung să-mi uit astfel bagajul vreodată. Răspunsul îmi zace prăfuit în obișnuință, în refuzul de a fi atras de proxima tentație. În ciuda unor momente în care tradițiile îmi condiționează bunul mers, am îmbrățișat cu ardoare noul și rare au fost momentele când recompensele au fost pe măsura entuziasmului. A mea gândire matematică, statistică, ține să-mi amintească neîncetat că teoremele există doar pentru a fi contestate. Am refuzat și o voi face în continuare să mă aliniez la logică, e prea puțin aidoma lumii. Aș paria numai pe mine și aș ieși în pierdere. În pierderea ta.

Întorc cu grijă fiecare pagină goală a colecției pe care o port alături numai pentru a avea ceva atârnat de mine. Albul simplu, nepătat, mă liniștește mult mai mult decât ar face-o orice zâmbet de șotron desenat stângaci de o fire fragedă. Țip la fiecare bucată de hârtie și mă rup odată cu ea. Îmi lipsește naturalețea cu care să pot face bulgări de cuvinte. Mina o folosesc arareori, dar niciodată nu renunț la pielea pe care scriu. O car cu mine, mototolită, pătată, amestecată, o las să se desprindă singură de suportul ce i-a găurit mintea. Iar când o va face, voi încerca s-o pun la loc, s-o leg de-o cicatrice, s-o așez în linie cu tot ce-i nativ. 

Nu există vânt să-mi împrăștie foile goale.

lost

"You are here", îmi clipește obsesiv lumina din jurul capului. Cum și de ce, sunt singurul deținător al întrebărilor fără răspuns. Mă uit agale în orizontul făr' de speranță și identific aleator trei uși. Una închisă, una deschisă și una inexistentă. La mijloc un dulap novice. Cumpăna nu mă acaparează și trag prea ușor o concluzie temporală.

Încerc să-mi îndepărtez gândurile în direcții de mult uitate, aducătoare de plăceri ieftine. Simt cum frigul îmi izbește în valuri oasele și îmi scutur dezaprobator mintea: "Ăsta nu era scenariul meu. Am ajuns în filmul altcuiva".

Ochii îmi poposesc în palme și acolo îmi găsesc încet, încet, explicațiile. Fantezia mea rătăcitoare, colorată într-un idealism rar, nu se potrivește cu chenarul oferit de o realitate neînțeleasă, rebelă, nebună. Nimic nu mai e ca în vis și absurdul îmi înlocuiește pe loc sângele fierbinte. Imagini trecute îmi animă cursorul prezent și aflu cu stupefacție că mă aflu într-o simplă eroare. Adio calcule, adio priviri languroase, adio călduri corporale. De aici încolo, numai miracolele mai au dreptul să alunece nestingherite. Omul deține păcate, e învolburat în propria-i natură, are sisteme ce se autosfidează, logica duetului nu se vrea a fi împlinită în dauna succesului deplin al individualului. E o problemă existențială a rasei ce și-a desemnat absolutismul ca fiind plăcere supremă.

Mă așez în poziția nefirească a neînțelesului și brusc îmi vine ideea ce mi-ar putea salva sclipirea. Tresar nehotărât într-un final la care nu am îndrăznit să  visez: "Am nevoie de o mantie nouă. Îmi place prea mult ce am cărat în spate până acum!".

grădina de om

Căldura pe care nu o regăsesc în jur îmi dă ciudatul sentiment că o "însuflețire înflăcărată cu accente de entuziasm" nu e chiar pleonasm. E iarăși ea. Paiața cu aere ludice de-o văd adesea plimbându-mi-se prin fața ochilor la cea mai mică distanță îmi joacă, ca întodeauna, feste.

- Ieși din oglindă! Scoate ce-ai în teaca minții și am să te cruț.

M-am obișnuit să întreb calcule fără sens, fac parte din menirea omului simplu. Cerul mi se pare mai noros, acum, cu lumina stinsă, dar cine sunt eu să judec coloritul unor păsări pe care le-am scăpat din colivie? Palmele îmi transpiră mai ceva ca în acea clasă primară când am aflat că vorbele pot fi țipate și altfel decât pe gură.

- Nedeslușitule, lașule, cât mai ai de gând să-ți vâri secretele în buzunarele necunoscuților? Se vede că ai fost crescut pe pat de flori.

Nu am s-o scot niciodată la vreun capăt de poveste cu astfel de personaje. Se tem că pe partea astea treaba e mai grea ca pe malul mării, cu bățul în mână. Dac-ar știi ei, brejii, cum se ajunge de la mic la filozof și de acolo la lună, nu și-ar mai cenzura gesturile patetice.

- E deja timpul liber și , cocoșat, tot acolo ai înnoptat. Unde ți-e capa de viteaz, diadema de proroc, unde-ți ții spada? De ce mai porți masca aia ruginită de oameni si vremuri?

Mă inspir, transpir, expir. Lutul îmi stă pe degete, strat peste strat. Pielea mi-a îmbătrânit subit, mi-a crescut pământ pe cap, dar cum altfel să stârnesc alergia la polen? Din dureri am învățat să ud flori.

incarcerat

Confort, liniste, obisnuinta, absenteism, rutina, toate dispar atunci cand ajungi brusc in bezna. Aici e locul in care nu-ti ramane decat sa te incalzesti cu propriul foc al mintii. Un singur lucru deranjeaza starea de aparenta sihastrie, faptul ca suntem oameni. Singuratatea cu propriile ganduri e pedeapsa incarceratilor. Rau e insa ca, odata ce te napadesc, vulnerabil si lipsit de sprijinul lumii, filmele noptii te ingheata in capul ce-ti devine astfel dusman.

 Nu e de ajuns ca simturile ti-au fost cenzurate, ca esti izolat si ca ti-a disparut stralucirea, mintea ta se joaca acum cu tine si nu e deloc prietenoasa. Si din toate custile in care ti-ai fi dorit vreodata sa ajungi, de a ta trebuie sa-ti fie cel mai frica. E creatia ce-ti apartine in totalitate, infractorule, ai creat singurele gratii pe care nu le vei putea vreodata pacali.

Ce iti ramane de facut? Salvarea sta in simplul somn si in scenariile care te intruchipeaza ca un erou ce nu ai fost si nici nu vei fi vreodata.

Cel mai de pret lucru pe care l-am pierdut peste ani este fara doar si poate autoanaliza de la sfarsitul zilei. Nu stiu cat am pierdut, cat am castigat, sigur e doar ca inchisoarea in care ma aflu imi da de inteles ca am mult de recuperat, ani intregi de minciuna si delasare. Imi recunosc vina si nu vreau pedepse cu jumatati de masura.